617 vizualizări 12 nov 2007

Cea mai veche foto-grafie cunoscută (1826) reproduce câteva acoperişuri de case şi îi aparţine lui Joseph-Nicephore Niepce, fost ofiţer în armata franceză, care făcea experimente folosind tehnica numită heliografie.

În 1927, când a fotografiat un păr, Niepce şi-a pus „aparatul de fotografiat“ pe marginea ferestrei, l-a orientat astfel încât lentila să proiecteze o imagine pe o placă de cositor acoperită cu un strat de bitum fotosensibil şi, după vreo opt ore, imaginea s-a format pe placă.

Înainte de Niepce singurii artiştii profesionişti erau capabili să redea secvenţe, impresii pe care oamenii doreau să le păstreze ca amintire. Arta secolului al XVIII-lea este dominată de principiul imitaţiei: „Fă picturi asemănătoare unor oglinzi“ era sfatul pe care îl dăduse odată Leonardo da Vinci şi care era urmat cu sfinţenie. Portretiştii se rafinează şi ei înainte de secolul al XIX-lea şi inventează fizionotrasorul, aparat care permitea proiectarea contururilor unei umbre pe hârtie şi apoi gravarea lor pe metal, prefigurând astfel naşterea fotografiei.

Niepce a avut şi alţi precursori. În 1727, un profesor german de anatomie, Johann Heinrich Schulze, a descoperit cum cristalele de sare se înnegresc în funcţie de cantitatea de lumină care le străbate. Nu a reuşit însă să fixeze şi imaginea, aşa că a abandonat experimentele. În 1802, britanicii Thomas Wedgwood şi Humphry Davy au realizat un fel de fotografii aşezând aripi de insecte şi frunze pe suprafeţe de hârtie şi de piele sensibile şi expunându-le la lumină, pentru a produce imaginea care, nici de data asta, nu a putut fi fixată.

În ciuda succesului experimentului său, Niepce nu era mulţumit de timpul de expunere de opt ore. Şi-a făcut un partener, pictorul francez Louis Daguerre, şi împreună cu acesta a reuşit să impulsioneze tehnica fotografică, folosind descoperirile lui Schulze şi bucăţi de cupru placate cu argint.

Daguerre a continuat să lucreze şi după ce Niepce a murit în 1833. Prin folosirea vaporilor de mercur, a reuşit sa obţină o imagine cu plăcile expuse, iar în 1839 a prezentat lumii tehnica dagherotipului. Dagherotipiile erau de o mare fidelitate, dar nu se puteau multiplica şi aveau numai formate mici. Fiind şi foarte fragile, trebuia să fie montate într-un etui de piele pluşat, acoperite cu geam şi, de aceea, puţine s-au păstrat. Costau şi foarte mult, nu oricine putându-se înfrupta de noua tehnică. Lumea se schimba, cu tot protestul lui Ingres sau Baudelaire care consideră invenţia ca o năpastă, o victorie a industrialului, un rău al secolului.


Colorata mâine-i gata!

Şi totuşi fotografiei îi mai lipseşte ceva: culoarea. La primele fotografii se foloseşte coloratul de mână. Daguerrrotipistul londonez William Edward Kilburn a înregistrat cel mai mare succes în colorarea pozelor sale, dându-le o tentă naturală.

Rolfilmul introdus de George Eastman în 1884 permitea expuneri multiple, fiind deci mult mai practic ca negativul pe sticlă. Americanul a înfiinţat în luna iunie a lui 1881 o companie care fabrica şi distribuia în toata America plăci fotografice pe baza de colodiu umed. Dar Eastman a încercat şi, în cele din urmă, a şi reuşit să schimbe plăcile fragile şi incomode de sticlă. A scos primul suport pentru fotografie transparent şi a construit o nouă maşină adaptată la acesta. În 1888 Eastman a ales numele de KODAK pentru invenţia sa. A fabricat un aparat uşor de fotografiat şi un film care permitea 100 de expuneri. Aceste poze puteau fi făcute de un amator care expedia apoi aparatul la Rochester şi primea înapoi pozele imprimate si aparatul încărcat cu un nou film (totul pentru un 10 dolari). Eastman a lansat sloganul publicitar al firmei sale care a făcut înconjurul lumii „You press the button, we do the rest!”.(„Tu apeşi pe buton, noi facem restul!“).


Dagherotipul sau salvarea lumii de la uitare

„Vestitorul Românesc“ din 19 martie 1843 anunţa deschiderea primului atelier fotografic din Bucureşti, unde doamna Wihelmine Priz făcea portrete dagherotip „cu un preţ foarte cuviincios“. Atelierul se afla pe Podul Mogoşoaiei, dar şi-a schimbat adresa mutându-se într-o prăvălie din Uliţa Franţuzească (strada Franceză de azi).

Primul dagherotip a fost cumpărat şi folosit de pictorul curţii lui Alexandru Ghica, Carol Popp de Szathmary. Acesta se stabileşte în Bucureşti, pe care îl consideră „un oraş mare şi frumos care are un Palat strălucitor şi hanuri“. El este cel care redă prima imagine a capitalei numită Câmpul Procopoaiei. Szathmari a închiriat o prăvălie în Hanul Bossel de pe Calea Victoriei şi şi-a aranjat atelierul. Şi-a folosit vitrina pentru reclamă, dar a apelat şi la presă, făcându-se cunoscut şi în străinătate. Între anii 1860-1870, Carol Popp de Szathmary a scos un volum cu 100 de fotografii, fiind printre primii 10 fotografi din Europa (realizând primul reportaj fotografic de război din lume în timpul conflictului Crimeeii).

Au existat în Bucureşti şi alţi fotografi, ca, de exemplu, I. Pohlmann (cu atelierul pe Podul Mogoşoaiei) care se recomanda la 1845 „onoratului public al capitalei, cu întocmirea tuturor chipurilor de daguerotyp în culoare şi negru, în format mare şi mic, cu preţul de 1-2 galbeni.“ Franz Duschek (cu atelierul în Strada Nouă – Edgar Quinet de azi) anunţa la 1872 că face fotografii „în orice timp, senin sau noros.“


INFO PLUS


Primul fotograf, Joseph-Nicephore Niepce, şi aparatul său de fotografiat cu ajutorul căruia a făcut istorie. Împreună cu partenerul său, pictorul francez Louis Daguerre a reuşit să impulsioneze tehnica fotografică. În 1839, după moartea lui Niepce, a fost prezentată lumii tehnica dagherotipului.

Citește și: