Raluca ION
31106 vizualizări 18 oct 2013

De la începutul anilor 2000, de când exploatează gaze de şist prin fracturare hidraulică, Statele Unite ale Americii şi-au crescut producţia de gaz cu 24%. Procentul este încurajator pentru o lume conştientă că resursele planetei sunt pe sfârşite. Însă modalitatea neconvenţională de exploatare a acestei bogăţii este de natură să nască îngrijorare în ţările care o posedă, unde oamenii se tem de consecinţele folosirii unei astfel de tehnologii. gândul a intervievat doi oameni de ştiinţă din România, care explică pe larg în ce constă procesul de fracturare de hidraulică şi care sunt adevăratele riscuri pe care le presupune.

Unde se găsesc gaze de şist în România

Nicolae Anastasiu, profesor doctor la Facultatea de Geologie şi Geofizică a Universităţii din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române, a coordonat în perioada 2011-2012 un studiu referitor la formaţiunile argiloase cu potenţial gazeifer din România, pe scurt, gazele de şist. Studiul, comandat de ministerul Economiei şi aflat acum la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, a identificat locurile din România de unde metanul ar putea fi extras în acest fel.

Mediafax Foto//Octav Ganea

„Astfel de zone se conturează în platforma moldovenească, ceea ce noi numim parte de sud a Moldovei, în Podişul Bârladului, şi în zona pe care din punct de vedere geografic o denumim Câmpia Română - Dobrogea de Sud, dar care din punct de vedere geologic reprezintă o unitate distinctă, platforma moesică”, spune profesorul Anastasiu pentru gândul.

Care sunt riscurile fracturării hidraulice

Potrivit acestuia, riscurile exploatării gazelor de şist sunt producerea unor seisme de până la 2,5 grade pe scara Richter în zonele în care forează sondele şi posibilitatea, în anumite condiţii, de contaminare a apelor cu lichidul de foraj, format din apă, nisip şi aditivi. „Un risc ar fi atunci când coloanele de foraj sau procesul de cimentare a găurii de sondă nu a fost făcut perfect, adică nu a ţinut cont de toate condiţiile impuse de tehnologia respectivă. Asta ar însemna ca o parte din fluidele folosite la foraj să se amestece cu sisteme acvifere de la diverse adâncimi. Există, de asemenea, riscul ca o partea din fisurile acestea când sunt însă în anumite formaţiuni geologice, când au sau n-au contact cu cantităţi mari de apă, să iasă din echilibrului lor natural. Şi, ieşind din echilibrul lor natural, provoacă o vibraţie de o anumită intensitate, un seism. Intensităţile cunoscute până acum, în zecile de mii de foraje care s-au făcut, nu au depăşit 2 - 2,5 grade pe scara Richter. O asemenea vibraţie nu poate provoca pagube”, apreciază profesorul Anastasiu. Geologul Octavian Colţoi, cercetător al Institutului Geologic Român şi expert privat al Comisiei de Energie a Uniunii Europene, spune că o altă problemă este folosirea la această tehnologie a unei cantităţi mari de apă. „Dar această apă nu trebuie neapărat să provină din pânza freatică, am înţeles că Chevron  vrea să o aducă din Siret, de pildă”, spune Colţoi.

„Trebuie să aflăm în primul rând dacă avem gaze de şist care pot fi exploatate”

România se află pe locul trei în Europa în ceea ce priveşte potenţialul de explorare al gazelor de şist. Primul loc este împărţit, la egalitate, de Franţa şi Polonia, fiecare cu o rezervă estimată la aproximativ 5000 de miliarde de metri cubi. Norvegia, aflata pe locul doi, ar putea extrage peste 2200 de miliarde de metri cubi de gaze de şist, în timp ce în ţara noastră explorarea acestei resurse neconvenţionale ar putea scoate, teoretic, la suprafaţă 1440 de miliarde de metri cubi de gaz. În lume, campioane la exploatarea gazelor de şist sunt SUA şi Canada, în timp ce în Franţa acest procedeu interzis. Singura ţară europeană în care se exploateză la acest moment gaze de şist prin fracturare hidraulică este Polonia, susţine Octavian Colţoi. „În Polonia funcţionează 17 sonde. În România, trebuie să ştim în primul rând dacă avem gaze de şist care pot fi exploate. Acest lucru poate fi stabilit abia după mai multe forări de explorare, după care urmează simularea la faţa locului sau în laborator a procesului de fracturare hidraulică. Aceştia sunt paşii preliminari ai exploatării, la ei se adaugă alţii şi totul poate dura până la patru ani. Chevron trebuia să facă acum la Pungeşti prima forare de explorare, nu să înceapă exploatarea. În trei-patru ani, vor şti dacă merită să facă exploatarea. Dacă nu facem explorare, nu vom şti niciodată cu adevărat despre ce vorbim şi pe ce resurse ne putem baza în viitor”, spune Octavian Colţoi. Acesta arată că noţiunea de gaze de şist se referă de fapt la un singur gaz, metanul, chiar dacă în română această sintagma este folosită la plural.

Studiile au identificat potenţialul României în ceea ce priveşte gazele de şist, susţine şi profesorul Anastasiu, dar pentru a afla dacă ele sunt exploatabile este nevoie de forajul la mare adâncime, unde se află formaţiunile geologice argiloase care conţin astfel de gaze. În România, de pildă, gazele de şist se află la circa 3500 – 4000 de metri adâncime. Pentru a aprecia dimensiunea formaţiunilor geologice, care determină, de altfel, cât de rentabilă este sau nu o astfel de exploatare, este nevoie de cel puţin trei astfel de foraje de explorare. „În SUA, acolo unde exploatarea s-a dovedit rentabilă, formaţiunea geologică trebuie să aibă între 20 şi 100 de metri grosime”, afirmă Anastasiu.

Ce sunt gazele de şist şi în ce constă fracturarea hidraulică

Metoda de fracturare hidraulică, se practică în România din anii ’60 - ’70, în exploatările convenţionale de petrol şi gaze, susţin specialiştii. „În zăcămintele convenţionale de hidrocarburi, când petrolul sau gazele nu au mai putut să iasă de acolo prin presiune naturală, a apărut necesitatea aceasta a introducerii sub presiune a unei cantităţi de apă, cu un amestec în ea, care să mobilizeze hidrocarburile aflate în rezervoarele respective. Metoda nu este nouă. Ce aţi auzit dumneavoastră acuma despre accidentele care s-au datorat exploatării de petrol?”, se întreabă profesorul Anastasiu.

Termenul de gaze de şist este traducerea din limba engleză a noţiunii „shale gas”, adică gaz de argilă şistoasă. „Problema este simplă: o rocă a generat cândva hidrocarburi, fluide sau gazoase, care au migrat către o formaţiune geologică acceptoare, care a avut spaţiu să le primească. Pe acestea am început să le exploatăm de 150 de ani. Acum, pentru că mintea omului este mai jucăuşă, ne întrebăm. De ce să nu exploatăm formaţiunea care le-a generat? Din această rocă, gazul nu a plecat cu totul. A mai rămas ceva pe care oamenii vor să îl exploateze”, explică Octavian Colţoi.

Pentru a putea scoate gazul captiv în rocă este nevoie de forajul la mare adâncime, urmat de injectarea sub presiune în rocă a unui amestec de apă, nisip şi aditivi. „99,5 % din acest amestec este apă cu nisip curat. Şi 0,5% sunt nişte aditivi chimici, sunt substanţe adăugate acolo pentru a crea o mai bună circulaţie a fluidelor din formaţiunile respective spre sondă. Aceste substanţe care se adaugă ar cuprinde un praf de argilă bentonitică, un sulfat de de bariu, ceva hematit sau pentru a reduce vâscozitatea fluidelor respective, un glicol sau acrilaţi. Astfel de substanţe sunt folosite şi în cosmetică”, spune profesorul Anastasiu. Compoziţia amestecului diferă însă de la o sondă la alta, în funcţie de straturile de roci existente, şi este secretul fiecărei companii în parte. „Doar autorităţile statului trebuie să ştie compoziţia, în rest amestecul este ţinut secret din motive care ţin de concurenţă”, adaugă geologul.
 

Citește și: