Maria Bîrnaure
3313 vizualizări 10 apr 2017

Specialiştii susţin că părinţii le dau copiilor tableta sau telefonul mobil de la vârste tot mai mici, considerând că în felul acesta suplinesc lipsa de interacţiune pe care un copil ar trebui să o aibă în mod obişnuit, în parc sau în faţa blocului. Dacă micuţii din vechea generaţie aveau libertatea să meargă afară neînsoţiţi, ajunşi acum la maturitate şi având proprii copii, ei consideră că, în prezent, copiii lor nu pot face acelaşi lucru fără a fi supravegheaţi, cel mai des invocat motiv fiind acela că în prezent lumea nu mai este la fel de sigură cum era în urmă cu, să spunem, 20 de ani. Părinţii din ziua de astăzi consideră că a nu-ţi neglija copilul înseamnă a ţine sub control fiecare lucru pe care acesta îl face.

„Cred că părinţii copiilor de acum ar trebui să-şi pună foarte serios întrebarea de ce anume îi protejează şi să răspundă extrem de sincer la ea. Nu cumva există şi cealaltă extremă, un fel de opus al neglijării? Pun această întrebare pentru că eu n-am cunoscut până acum vreun copil sau vreun adolescent care să nu folosească tableta, computerul sau telefonul altfel decât ca pe un paliativ al relaţiilor sociale nesupravegheate de un adult. Ei folosesc mediul digital pentru a comunica cu cei de vârsta lor, fie prin a colabora într-un joc, fie pentru a discuta. Pentru copiii mici, jocurile digitale înlocuiesc jocurile cu alţi copii”, explică pentru Gândul psihoterapeutul Carmen Toader. 

Şi, odată cu apariţia atâtor mijloace de comunicare, acest control permanent a devenit şi mai pregnant. Telefonul mobil, de exemplu, a devenit un dispozitiv a cărui utilizarea are consecinţa imediată în incapacitatea noastră de a sta singuri. Acesta ne face să fim permanent disponibili şi să le pretindem şi celorlalţi aceeaşi disponibilitate neîntreruptă, după cum explică psihoterapeutul. Chiar dacă părinţii de astăzi nu au crescut cu toate aceste gadgeturi, ei şi le-au însuşit treptat şi acum întreaga societate se concentrează în jurul ideii de „cât mai repede”, iar oamenii nu mai au răbdare. Vor să primească răspunsuri imediat şi să le fie satisfăcute dorinţele tot atât de repede. Copiii din ziua de astăzi, crescând cu aceste dispozitive la îndemână, devin tot mai puţin reflexivi, mai nerăbdători, mai puţin toleranţi la frustrare. 

„Asta se întâmplă tocmai pentru că e greu şi pentru noi să diferenţiem lumea digitală de viaţa de zi cu zi. Cu alte cuvinte, una dintre cele mai intense angoase, mai greu de suportat, exprimat sau recunoscut faţă de noi înşine a devenit teama de singurătate, teamă care se transmite, desigur, şi copiilor noştri. De pildă, ei capătă nişte obişnuinţe: dacă noi îi pretindem copilului să ne răspundă mereu pe loc la telefon şi el va cere tuturor acelaşi lucru, iar astfel se construieşte o lume claustrofobă, în care ne simţim vinovaţi dacă nu suntem moment de moment alături de cei cu care, de fapt, ar trebui să simţim nevoia de a comunica doar în anumite împrejurări. De asemenea, dacă noi stăm tot timpul acasă cu nasul în tabletă, ar fi inutil să le cerem copiilor noştri să citească o carte”, spune Carmen Toader. 

Şi totuşi, această poblemă nu se poate rezolva, potrivit specialiştilor, prin intermediul interdicţiei. Dacă părintele nu îl lasă pe copil să se joace pe tabletă, acel copil va vedea dispozitivul ca pe un premiu şi va tânji după el. „Pe de o parte poate intra în război cu părinţii. De pildă, nu mai vrea să mănânce sau să înveţe, şi, pe de altă parte, poate să rămână pe viaţă cu această atitudine care îl va împiedica şi ca adult să caute plăcerea în orice altă parte”, potrivit psihoterapeutului. 

Adevărata provocare intervine în momentul în care părinţii trebuie să înveţe ei înşişi care sunt punctele pro şi punctele contra ale lumii digitale şi să îşi educe copiii în spiritul folosirii benefice a mediului virtual şi a diverselor gadgeturi.

MEDIUL DIGITAL NU IZOLEAZĂ: „Singura recomandare pe care o am este să i se pună la dispoziţie un computer unui copil care intră în adolescenţă”

Psihoterapeutul Carmen Toader a explicat, pentru Gândul, că utilizate corect, gadgeturile şi mediul virtual nu sunt menite să acţioneze într-un mod negativ asupra copiilor. Din contră, aceste gadgeturi şi utilizarea lor pentru comunicare atunci când acest proces nu este posibil în mod tradiţional, faţă în faţă, au rolul de a spori capacitatea de comunicare şi de a înlesni relaţiile interumane. Specialiştii consideră că atunci când un copil ajunge să îşi construiască aceste relaţii exclusiv prin intermediul mediului online, atunci la bază se regăseşte o problemă de adaptare socială, care poate avea cauze diverse.  

„În dezvoltarea normală a unui copil până după adolescenţă, mediul digital este un paliativ al relaţiilor sociale cu cei de aceeaşi vârstă cu el. În cel mai bun caz le întreţine şi le încurajează. În cel mai rău caz le înlocuieşte total, însă nu pentru că există, ci pentru că un copil care alege relaţiile pe internet are deja probleme să se adapteze în grupurile sociale din care ar putea să facă parte. Ori n-are curajul s-o facă, ori întâmpină tot felul de probleme: teama de respingere, nevoia ca toţi ceilalţi să facă doar ce vrea el, neputinţa de a empatiza cu alţii”, explică psihoterapeutul, care susţine că între cazurile de acest fel pe care le-a întâlnit s-au numărat adolescenţi „atât de dezamăgiţi de lumea reală, încât a fost nevoie de o terapie de lungă durată ca să-şi recapete speranţa”.

„Dacă un adolescent – căci doar în cazul acestui segment de vârstă se poate vorbi de dependenţă – se izolează de familie, şcoală şi colegi, şi stă toată ziua cu ochii lipiţi de monitor, această dependenţă reprezintă un simptom al faptului că nu vrea şi/sau nu poate să-şi facă prieteni sau să facă faţă lumii reale, pe care o părăseşte, preferând lumea virtuală. Acea lume virtuală îi satisface dorinţele sau fantasmele mai uşor, deseori adolescenţii primesc satisfacţie fără a face prea multe eforturi. De asemenea, este un mod prin care el îşi face rău şi prin care îşi face părinţii să sufere”, continuă Carmen Toader. 

Cu toate acestea, specialistul susţine că problema cu adevărat gravă nu este utilizarea gadgeturilor de către copil, ci refuzul acestuia de a vorbi la telefon sau de a se juca pe tabletă. Acest lucru se traduce drept o existenţă a nevoilor limitate, nepotrivite vârstei lui şi puţina importanţă pe care copilul sau adolescentul o acordă obiceiurilor pe care le au colegii sau prietenii lui şi nu vrea să intre în competiţie cu aceştia. 

„Pe scurt, mediul digital nu izolează, ci din contră, oferă posibilitatea unor relaţii sociale suplimentare sau le completează pe cele reale, iar dacă adolescentul sau copilul e izolat şi nu vrea să iasă din casă, acesta este un simptom al inadecvării lui sociale din alte motive. Singura recomandare pe care o am în ce priveşte limita de vârstă este că, dacă e posibil, să i se pună la dispoziţie un computer unui copil care intră în adolescenţă. Aceasta este vârsta când ar trebui să-şi aleagă viitoarea profesie şi nu-i strică să ştie cum să se descurce pe un computer”, concluzionează Carmen Toader. 

JOCURILE PE CALCULATOR: prieten sau duşman

O altă întrebare pe care şi-o pun de foarte multe ori părinţii este aceea dacă jocurile pe calculator sunt sau nu benefice pentru copilul lor. Răspunsul stă, la fel ca şi în cazul utilizării gadgeturilor, alegerea jocului potrivit. Da, există şi jocuri din care copilul nu obţine niciun beneficiu, însă există jocuri pe care chiar psihoterapeuţii le recomandă în timpul terapiilor pe care le fac cu adolescenţii sau copiii. Părinţii se tem, deseori, de jocurile care promovează violenţă şi care sunt tot mai frecvente în ultimul timp. Specialiştii susţin contrariul, că aceste jocuri nu stârnesc agresivitatea ci, din contră, îi ajută pe cei mici să şi-o stăpânească. 

„Ce ar putea să facă un copil dacă nu se joacă pe tabletă? Păi, să se joace cu jucării. Ce este jocul? O fantasmă pusă în act, ca un teatru, cu obiecte – jucării – ce simbolizează dorinţele, fricile, speranţele copilului. Lăsaţi doi sau mai mulţi copii mici să se joace singuri şi o să vedeţi că jocul lor va conţine violenţă sau diverse forme de agresivitate şi conflict. Basmele conţin acelaşi lucru. Toţi oamenii, inclusiv copiii, au o latură agresivă. Dacă vreţi, ea este o componentă a instinctului de supravieţuire; dacă nu ar exista, am muri. Desenele animate sau jocurile violente nu trezesc în copii agresivitatea, ci le-o validează şi îi ajută s-o elaboreze, la fel ca jocurile violente ale copiilor mici, de pildă cu super-eroi, sau jocurile competitive ale celor mai mari, ca Monopoly sau orice joc unde cineva câştigă. Distrugerea şi creativitatea merg mână în mână şi, fără a putea să suporţi agresivitatea ta sau a altora, ai fi dominat de propria-ţi distructivitate şi n-ai putea să construieşti nimic niciodată chiar poate şi pentru că nu te crezi în stare”, susţine Carmen Toader. 

Potrivit psihoterapeutului, jocurile sunt departe de a promova violenţa şi au, mai degrabă, rolul de a-i ajuta pe cei care le joacă să-şi „descarce” frustrările şi agresivitatea. „În fond e mai bine să arunci cu pietre într-un monstru cu trei capete decât în colegul tău de bancă, cu care ai intrat în conflict la ora de matematică”, explică aceasta. 

Jocurile îi pot învăţa pe copii multe lucruri. În ele nu există doar violenţă, ci de cele mai multe ori încurajează gândirea, reflexele, originalitatea şi creativitatea. În multe dintre ele copiii rezolvă probleme ca la şcoală. Există chiar şi romane interactive sau programe educaţionale.

Percepţia greşită asupra jocurilor pe calculator care începe să câştige tot mai multă popularitate în ultimul timp este, de fapt, suma înconştientului uman care, potrivit psihoterapeutului, „are tendinţa să caute mereu vinovaţi şi întotdeauna să gândească în extreme, de obicei după cum ne convine în momentul respectiv sau după cum ne impune istoria noastră de viaţă. Însă întotdeauna lucrurile sunt gri, mereu se poate şi una şi alta, de pildă în acest caz nu e bine nici 'toată ziua', nici 'deloc' sau 'niciodată'”, după cum susţine Carmen Toader. 

Citește și: