Mădălina CHIŢU
5644 vizualizări 27 sep 2014

Alex s-a născut la Braşov. A venit pe lume la 26 de săptămâni. Era un ghemotoc de 800 de grame pe care părinţii l-au părăsit după ce au aflat că are inima bolnavă, iar mulţi nu ar fi pariat pe şansele lui de supravieţuire.

Doctorii de la maternitatea unde s-a născut au decis să îl transporte la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant Târgu Mureş, unde o echipă de medici, condusă de dr. Horaţiu Suciu, l-a operat. “Era foarte mic şi starea lui de sănătate era atât de gravă încât operaţia nu mai putea fi amânată. Aveam de ales: să îl lăsăm să moară sau să îl operăm. Am decis să îl operăm. Era ţinut în incubator. Acolo l-am operat. A fost o minune că a supravieţuit operaţiei”, a povestit dr. Suciu.

La două luni de la operaţie Alex avea peste două kilograme şi jumătate. Fiind în afara oricărui pericol, medicii i-au contactat părinţii care au venit să îl ia. În prezent, copilul are doi ani şi doar un mic semn de pe piept mai aminteşte de faptul că viaţa lui a atârnat de un fir de aţă atunci când a venit pe lume.  

Foto: Arhivă personală // Dr. Horaţiu Suciu, împreună cu echipa sa, operând un nou-născut ce se afla în incubator, în secţia de neonatologie 

Nu este singurul caz de copil care s-a născut cu o boală congenitală a inimii sau pe care medicul Horaţiu Suciu l-a operat în incubator şi a cărui greutate era sub un kilogram. Anual, în România, se nasc în jur de 1.600 de copii cu malformaţii cardiace. Jumătate dintre ei trebuie supuşi unei intervenţii chirurgicale în primul an de viaţă, adesea în primele zile de la venirea lor pe lume. Din păcate, doar 300 din ei ajung să fie operaţi.

Şi asta pentru că, deocamdată, în mod curent astfel de operaţii se realizează la Centru Cardiovascular Pediatric din România din cadrul Institutului de Boli Cardiovasculare şi Transplant Târgu Mureş, la Institutului Inimii de la Cluj Napoca – care s-a redeschis de 9 luni şi, excepţional, în cadrul unor misiuni umanitare, la Marie Curie, în cadrul secţiei de cardio-chirurgie pediatrică . De la începutul anului viitor medicii din Bucureşti aşteaptă ca activitatea să se permanentizeze şi aici. Copiii mai mari, cu probleme cardiace, se operează şi la Iaşi la Secţia de Chirurgie Cardiovasculară din cadrul Institutului de Boli Cardiovasculare.

Foto: Arhivă personală // Un bebeluş de 900 de grame pe care medicul Horaţiu Suciu şi echipa sa l-au operat  

Având în vedere numărul mare de copii diagnosticaţi cu acest tip de malfonaţii congenitale, medicii care pot opera în România, la stat, astfel de cazuri pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână: dr. Horaţiu Suciu – Târgu Mureş, dr. Tinică Radu – Iaşi şi dr. Manuel Chira – Cluj.

Medicul Horaţiu Suciu a vorbit într-un interviu acordat gândul despre momentele în care a vrut să renunţe la tot, dar şi despre lupta pe care o duce cu autorităţile care “văd serviciile medicale ca pe un consumator de resurse financiare, nu ca pe un dătător de forţă de muncă” .

De-a lungul carierei sale a primit o serie de propuneri de a pleca în străinătate şi de a trata pacienţii de acolo pe un salariu de aproape 10 de ori mai mare decât îl are aici, dar de fiecare dată a refuzat. “Am o responsabilitate faţă de pacienţii, faţă de colegii mei. Nu pot să mă uit la ei şi să spun: ‘Băieţi, ştiţi, eu plec!’. Fac parte dintr-o echipă multidisciplinară. Am responsabilităţi faţă de instituţia  în care lucrez, faţă de Universitatea în care predau şi faţă de pacienţii români care sunt foarte importanţi. Îmi e greu să iau o decizie de genul ăsta”, mărturiseşte medicul. 

Este specialist în chirurgia cardiovasculară. În 2002 a plecat la Milano, timp de un an, unde s-a perfecţionat în chirurgia cardiovasculară pediatrică. „Am plecat în misiunea de a pune bazele ştiinţifice în România a chirurgiei cardiace pediatrice. Până atunci toate intervenţiile pe cord erau la grămadă. Nu se făcea diferenţa între adult şi copil. Într-o zi operam un copil, a doua zi operam un adult. Era nevoie să se amenajeze o secţie specială pentru copii, să se formeze o echipă specializată pe chirurgia cardiacă pediatrică. În cazul copiilor complicaţiile şi riscurile unei interveţii cardiovasculare sunt mult mai mari decât în cazul unui adult”, spune dr. Suciu.

De atunci şi până în prezent, peste 2.500 de copii au trecut prin mâinile lui şi ale echipei pe care o coordonează. „Peste 2.500 de poveşti. Fiecare caz este special. Pentru fiecare părinte copilul lui şi afecţiunea de care micuţul suferă este cea mai gravă, chiar dacă forma bolii lui nu este atât de gravă. De fiecare dată încerc să mă ridic la nivelul aşteptărilor acestora, care vin plini de speranţă la noi, şi să empatizez cu suferinţa lor. Cel mai impresionant caz a fost al unui nou-născut prematur de 800 de grame, pe care am fost nevoit să îl operez în incubatorul în care era ţinut”, menţionează medicul.

Mai jos puteţi citi integral interviul pe care medicul Horaţiu Suciu l-a acordat pentru gândul.

Reporter: Povestiţi-ne despre începuturile carierei dumneavoastră şi despre motivul care v-a determinat să alegeţi chirurgia cardiacă, una dintre cele mai riscante specialitatea, având în vedere că chiar şi un singur tremur al bisturiului poate duce la pierderea vieţii pacientului.

Horaţiu Suciu: Când eram mic spuneam că am să mă fac medic. Asta am şi ales să fac. În Târgu Mureş, Facultatea de Medicină era una cu tradiţie. Astfel că în anul 1986 am intrat la facultate, pe care am întrerupt-o timp de nouă luni, perioadă în care am fost luat în armată. Am terminat-o în 1993. A fost o perioadă destul de tulbure în sistemul sanitar: se trecea de la un sistem oarecum feudal la unul mai democrat, care a aruncat  în aer toate costurile serviciilor medicale. În privinţa specialităţii: fără un picior pacientul poate trăi, dar fără inimă sau creier nu. Chirurgia cardiacă şi cea neurologică sunt cele mai riscante. Sunt două specialităţi care îşi revendică rolul de elită prin prisma organelor pe care le abordează, ambele fiind vitale. În timpul facultăţii am fost atras de chirurgie. De-a lungul studenţiei am făcut de gardă şi la urologie, dar chirurgia cardiacă mi s-a părut cea mai spectaculoasă, iar acest lucru se datorează mentorilor mei, care mi-au ghidat paşii. Pe cât de spectaculoasă poate fi această specialitate o mare parte dintre studenţi fug dea din cauza complexităţii şi a riscurilor la care te expui inclusiv tu ca medic.

Foto: Arhivă personală // Medicul Horaţiu Suciu, în 20011, la Congresul American de Chirurgie Toracică, care s-a ţinut în Philadelphia

R: În cei 20 de ani de când practicaţi medicina aţi fost plecat la cursuri de perfecţionare în străinătate. Ce v-a determinat să nu rămâneţi acolo?

H.S.: În perioada în care am terminat eu facultatea se pleca greu la cursuri de perfecţionare în străinătate. Apoi, încet, încet s-au deschis şi aceste porţi. Pe vremea aia plecau medicii cu vechime în domeniu. Ţin minte că la un moment dat s-a făcut un parteneriat cu o clinică din Statele Unite, unde, prin rotaţie, au plecat toţi medicii specialişti: chirurgii, anesteziştii şi cardiologii. Făceau stagii de trei sau şase luni. Când s-au întors li s-a schimbat radical abordarea intervenţiilor. Prima mea ieşire din ţară a fost în anul 1998. De atunci şi până în 2002 am fost plecat la diferite cursuri mai scurte sau mai lungi în străinătate, dar şi la congrese. În anul 2002, după ce mi-am dat specialitatea, am făcut un curs timp de un an de zile. Asta a fost cea mai mare perioadă în care am fost plecat. Am fost la o clinică din Milano. Am plecat în misiunea de a pune bazele ştiinţifice în România a chirurgiei cardiace pediatrice. Până atunci toate intervenţiile pe cord erau la grămadă. Nu se făcea diferenţa între adult şi copil. Într-o zi operam un copil, a doua zi operam un adult. Era nevoie să se facă amenajeze o secţie specială pentru copii, să se formeze o echipă specializată pe chirurgia cardiacă pediatrică. În cazul copiilor complicaţiile şi riscurile unei interveţii cardiovasculare sunt mult mai mare decât în cazul unui adult. În ceea ce priveşte motivul pentru care am ales să mă întorc de fiecare dată când am plecat la un curs de specializare, am făcut-o pentru că eu eram acolo într-o misiune. Trebuia să învăţ şi apoi să mă întorc în ţară şi să mă apuc de trabă. Nu mă duceam acolo să pierd vremea şi nici să iau bursă, ca să îmi fie mie bine.

R: Un medic cu experienţa dumneavoastră este plătit în străinătate chiar şi de 10 de ori mai bine decât în România. Ce anume vă motivează să rămâneţi să profesaţi aici?

H. S.: Este foarte adevărat, dar eu am o responsabilitate faţă de pacienţii, faţă de colegii mei. Nu pot să mă uit la ei şi să spun: ‘Băieţi, ştiţi, eu plec!’. Fac parte dintr-o echipă multidisciplinară. Am responsabilităţi faţă de instituţia  în care lucrez, faţă de Universitatea în care predau şi faţă de pacienţii români care sunt foarte importanţi. Îmi e greu să iau o decizie de genul ăsta. Un medic din România nu poate fi performant cu salariul pe care îl primeşte. Ca medic trebuie mereu să fii la curent cu ultimele noutăţi în domeniu. Trebuie să participi la congrese internaţionale şi la cursuri de perfecţionare. Pentru asta ai nevoie de bani. Statul nu suportă astfel de lucruri. Un medic primar, chirurg, cu patru-cinci gărzi pe lună câştigă până la 2.500 de lei pe lună. Un medic specialist câştigă 1.600 – 1.700 de lei, de medicii rezidenţi nici nu mai vorbesc – ei câştigă în jur de 800 de lei. Eu practic medicina şi sunt şi cadru didactic la Universitate. Am două joburi, deci două salarii şi astfel ajung la un venit lunar de 4.000 de lei. E un salariu mare comparativ cu alţi colegi de-ai mei. Dacă e să punem la socoteală deplasările la congrese şi educaţia în medicină pe care mi-o cultiv, suma nu mai este atât de mare. Trebuie să ne perfecţionăm în continuu. Suntem judecaţi dacă nu o facem, dar pentru asta avem nevoie de bani. Ca să nu mai spun că am familie, copil şi trebuie să îi întreţin. Pentru asta ai nevoie tot de bani. Pentru ca lucrurile să înceapă să meargă bine în ţara asta şi pentru ca medicii străluciţi să nu mai părăsească ţara, România are nevoie de oamnei motivaţi şi intruiţi. Lucrurile astea merg mână  în mână. Trebuie să se găsească soluţii. Autorităţile trebuie să nu mai vădă serviciile medicale ca pe un consumator de resurse financiare, ci ca pe un dătător de forţă de muncă. Aşa cum s-au găsit soluţii pentru corpul magistraţilor, aşa trebuie să se găsească soluţii şi pentru cadrele medicale. Nu putem să îi ţinem aşa la nesfârşit sau să admitem că ei iau plăţi informale şi că astfel se descurcă. Sunt convins că în momentul în care salariul unui medic va fi similar cu cel al unui magistrat vor dispărea anumite lipsuri din sistemul sanitar.

R: Au fost momente în care aţi vrut să renunţaţi la tot şi să o luaţi de la capăt?

H.S.: Da, dar mi-a trecut repede. Nu sunt în poziţia în care să spun: ‘De mâine nu mai pot!’, ‚De mâine renunţ!’, ‚De mâine fac altceva!’. Conduc o echipă. Trebuie să mă uit tot timpul înainte. Este simplu să spui că nu mai vrei, că nu mai poţi. De-a lungul experienţei mele m-am confruntat cu un astfel de moment. A fost atunci când s-a desfiinţat Institutul, din raţiuni organizatorice, nu ni s-a explicat foarte bine motivul pentru care a fost închis. Şi acum a rămas în coadă de peşte de ce s-a desfiinţat. Ei, bine, în momentul acela am spus că renunţ. Ajunsesem la concluziile că nu mai are niciun rost şi că ţara asta nu mai are niciun viitor. La momentul respectiv eram singurii care operam, care făceam transplanturi şi atunci cineva s-a gândit să facă şi mai bine de atât: să îl desfiinţeze. Ne întrebam ce trebuia să facem ca să dovedim că suntem buni. Nu aveam nici măcar datorii la nivel de management. Din punct de vedere profesional toată lumea îşi făcea treaba bine. Acela a fost un moment în care m-am gândit să plec, dar, a doua zi am rămas să lupt. Omul pus într-o situaţie din asta are două variante: fugă sau luptă. Eu am ales să lupt şi se pare că am făcut bine. 

R: În România, anual, se nasc peste 1.600 de copii cu boli congenitale cardiace. Dintre aceştia, doar 18% sunt operaţi în ţară, din lipsă de resurse. Majoritatea dintre copiii operaţi în România ajung pe mâinile dumneavoastră. Fiecare are o poveste impresionantă, dar care v-a marcat cel mai mult?

H.S.: Din 2002 şi până în prezent am operat peste 2.500 de copii, 2.500 de poveşti. Fiecare caz este special. Pentru fiecare părinte copilul lui şi afecţiunea de care micuţul suferă este cea mai gravă, chiar dacă forma bolii lui nu este atât de gravă. De fiecare dată încerc să mă ridic la nivelul aşteptărilor acestora, care vin plini de speranţă la noi, şi să empatizez cu suferinţa lor. Cel mai impresionant caz a fost al unui nou-născut prematur de 800 de grame, pe care am fost nevoit să îl operez în incubatorul în care era ţinut. S-a născut la 26 de săptămâni şi a fost abandonat în maternitate, pentru că dincolo de faptul că era prematur mai suferea şi de o boală congenitală cardiacă. A fost adus la noi la Institut şi era foarte mic şi starea lui de sănătate era atât de gravă încât operaţia nu mai putea fi amânată. Aveam de ales: să îl lăsăm să moară sau să îl operăm. Am decis să îl operăm. Era ţinut în incubator. Acolo l-am operat. A fost o minune că a supravieţuit operaţiei. Asta se întâmpla în anul 2011. Copilul era din Braşov şi provenea dintr-o familie numeroasă. Era al nouălea sau al zecelea la părinţi.  Practic a fost abandonat în spital şi împreună cu colectivul de la neonatologie am ajuns la concluzia că trebuie intervenit. Am intervenit, s-a făcut bine şi abia după câteva luni, timp în care copilul a mai crescut s-a luat legătura cu părinţi, care au venit şi l-au luat. Ei au crezut în tot acest timp că copilul lor nu a supravieţuit. Ăsta este un caz care m-a impresionat şi pe mine şi m-a impresionat efortul colectiv care nu şi-a pus niciodată problema cine sunt părinţii, sau de unde sunt.

R: Cum îi pregătiţi pe părinţi înainte de operaţie, dar când trebuie să le spuneţi că rezultatul operaţiei nu a fost cel dorit?

H.S.: La astfel de patologii oricând pot apărea complicaţii, iar apariţia acestora reprezintă cel mai mare coşmar al meu. Înainte de orice trebuie stabilite câteva lucruri extrem de important. În primul rând, chiar şi simplul fapt că un nou născut supravieţuieşte unei operaţii pe cord este o performanţă. În al doilea rând, nu trebuie să uităm că noi operăm copii bolnavi şi copii foarte bolnavi. Chiar dacă sunt foarte drăgălaşi există riscul să apară şi rezultate nedorite.  Mai ales în cazul nou-născuţilor. Operăm nou-născuţii pentru că sunt grav bolnavi şi nu mai pot să aştepte. Primul impuls, ca şi medic, este să laşi copilul să crească cât mai mare. Atunci când ajunge la vârsta de şase-opt luni organismul lor tolerează mai bine intervenţia chirurgicală, dar sunt cazuri în care fiecare secundă în plus în care nu este operat trece în detrimentul copilului. De aia alegem să îi operăm chiar şi în primele ore de viaţă, nu ca să ne dovedim nouă, medicilor, cât de buni suntem. Sunt patologii extrem de grave, sunt urgenţe neonatale care necesită intervenţia chirurgicală în prima zi de viaţă. La o greutate şi o vârstă mică, indiferent de patologie, mortalitatea este destul de mare. Asta nu se întâmplă doar la Târgu Mureş, ci la nivel mondial, în centrele unde se fac astfel de intervenţii. Astfel, părintele trebuie pregătit foarte bine înainte de operaţie. Aud despre cazuri în care părinţii devin agresivi cu medicul atunci când cel mic are o afecţiune minora, care nu îi pune viaţa în pericol, aşa cum este cazul bolilor de inimă. Comunicarea dintre medic şi pacient este esenţială. Frustrările şi supărările de aici pleacă: din insuficienta comunicarea dintre medic şi pacient. Un medic trebuie să îşi facă timp să vorbească cu părinţii, să le explice riscurile, să le vorbească despre complicaţiile care pot apărea. Chiar şi atunci când ştii că aproape 100% lucrurile vor merge bine, pentru că în medicină nu poţi să fii 100% sigur.

R: Care este cel mai frumos gest pe care un părinte l-a făcut pentru a vă răsplătit pentru faptul că i-aţi salvat viaţa copilului lui?

H.S.: Au trecut cinci ani de atunci. O mămică a venit la mine şi m-a rugat să o las să îmi facă o poză. Nu ştiam ce vrea să facă cu ea, credeam că vrea să aibă o amintire cu mine. Am lăsat-o evident, eu sunt un tip pozitiv. Mi-a făcut o poză tip buletin şi în momentul în care s-a externat cu copilul a venit cu o diplomă pe care scria: „Pentru cel mai bun medic. Mi-aţi salvat viaţa”. Pe diplomă era poza mea şi a copilaşului, una lângă alta. Ăsta a fost cel mai frumos gest: am primit o diplomă pe care am înrămat-o şi o am şi acum în cabinet. Un gest simplu, dar care te umple de fericire şi care şi-a atins scopul. O diplomă cu cel mai bun medic. Măcar pentru el am fost cel mai bun medic.

R: România ocupă un loc fruntaş la nivel european în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă, iar bolile de inimă reprezintă un factor important. Câtă importantă credeţi că acordă autorătăţile acestui aspect?

H.S.: Urgenţele neonatale sunt şi la ora asta în România o problemă, un subiect foarte delicat din toate punctele de vedere: pentru părinţi, pentru sistemul sanitar şi pentru oficiali. Mortalitatea era destul de mare având în vedere că riscul apariţiei complicaţiilor era destul de mare. O mare problemă în ceea ce priveşte bolile congenitale cardiace în România o reprezintă faptul că nu există decât un singur centru dotat ca la carte unde pot fi operaţi nou-născuţi pe cord – cel de la Târgu Mureş. Un astfel de centru a fost constuit în anu. Pe lângă aparatura necesară există şi personal calificat, o echipă multidisciplinară. Nu poţi să operezi împreună, în acelaşi loc, copii şi adulţi pentru că sunt două lucruri total diferite. Copiii nu sunt nişte adulţi mai mici. Ei au cerinţele lor, particularităţile lor atât anatomice, cât şi fiziologice. În 2000, la Târgu Mureş s-a început constuirea unui centru dedicat exclusiv copiilor. S-a cumpărat aparatura specială, s-a construit o secţie specială pentru cei mici, cu bloc operatoriu separat de cel pentru adulţi, cu sală de terapie intensivă separată. S-a instuit şi personalul medical. În 2002 am plecat la Milano să mă specializez în chirurgia cardiacă pediatrică. Secţia a fost deschisă în 2004. Cu doi ani înainte de a se deschide secţia de cardio-chirurgie pediatrică de la Târgu Mureş am plecat la specializare în străinătate pentru că ştiam că atunci când mă voi întoarce totul va fi gata şi că va trebui să operez. Am plecat în misiunea de a pune bazele ştiinţifice în România a chirurgiei cardiace pediatrice. Până atunci toate intervenţiile pe cord erau la grămadă. Nu se făcea diferenţa între adult şi copil. Într-o zi operam un copil, a doua zi operam un adult. Era nevoie să se facă amenajeze o secţie specială pentru copii, să se formeze o echipă specializată pe chirurgia cardiacă pediatrică. În cazul copiilor complicaţiile şi riscurile unei interveţii cardiovasculare sunt mult mai mare decât în cazul unui adult. Resursa umană este cea mai importantă. În epoca asta modernă se găsesc fonduri europene cu care se cumpără aparatură şi când le avem pe toate dăm cu capul de pragul de sus şi spun dar ce oameni aveţi. Trebuie identificată şi resursa umană care este cea mai dificilă. Cel mai concret exemplu este cel de la Bucureşti. La Marie Curie există secţia, dar nu există oameni. S-au luat aparate de cinci ani dar nu sunt anestezişti şi cardiologi. Pentru chirurgia cadiacă pediatrică trebuie să ai o experienţă de minim zece ani. Zece ani de practică şi de muncă zi de zi în sala de operaţie pentru că în momentul în care intră pacientul să nu fie vreo problemă şi să ai rezultatele cele mai bune. Scopul nostru ca şi medici nu este să îi operăm pe copii, ci să îi facem bine. Copiii ăştia trebuie să plece acasă. În momentul ăsta atât din punct de vedere cantitativ, dar şi calitativ nu sunt urmărite lucrurile aşa cum trebuie. Statisticile arată că în România sunt operaţi între 250 şi 300 de copii. La populaţia din România ar trebui să avem 4-5 centre de chirurgie cardiacă pediatrică. Fiecare centru ar trebui să opereze între 250 şi 300 de cazuri. În fiecare centru ar trebui să fie patru chirurgi, cinci anestezişti, şase cardiologi, două săli de operaţie. Lucrurile astea sunt foarte clare. Ăsta este idealul. Sunt conştient că nu putem face dintr-o dată 500 de cazuri.
 

Citește și: