Cristina ANDREI
1321 vizualizări 24 oct 2017

În ţara în care o femeie este bătută la fiecare 30 de secunde, iar 3 din 10 declară că au fost agresate fizic verbal sau psihologic începând de la vârsta de 15 ani, adoptarea unor măsuri de protecţie şi, implicit, a unor sancţiuni mai dure pentru cei care le abuzează avansează cu viteza melcului. 

Concret, cele mai importante trei măsuri pe care autorităţile trebuie să le ia sunt introducerea în lege a prevederii potrivit căreia atunci când o femeie depune o plângere ea nu va mai putea s-o retragă, a menţiunii că agresorii care nu respectă ordinele de restricţie şi protecţie impuse vor fi şi cercetaţi penal, şi nu vor rămâne doar cu amenda, aşa cum se întâmplă în prezent, dar şi includerea pe viitor în Codul Penal şi de Procedură Penală a unor noi infracţiuni precum crimele de onoare, căsătoria cu forţa sau mutilarea genitală.

Convenţia de la Istanbul mai stipulează şi scoaterea şi protejarea victimei din contextul violent, înfiinţarea unei linii telefonice gratuite şi a mai multor adăposturi pentru victime şi stabileşte pedepse de natură penală pentru agresorii care nu respecte ordinele de restricţie.

Pe scurt, ţara noastră s-a obligat, astfel, să modifice legislaţia în materie de violenţă domestică şi să o pună în acord cu prevederile Convenţiei, dar şi să acţioneze cu măsuri concrete de protecţie a victimelor, printre priorităţi aflându-se introducerea ordinului de restricţie emis de urgenţă de către organele de poliţie pentru a asigura protecţia imediată a victimei, înfiinţarea registrului unic pentru victime şi pentru agresori şi implementarea serviciilor de consiliere, atât pentru victime, cât şi pentru agresori. 

Cu alte cuvinte, în momentul de faţă, statul are toate pârghiile pentru a încerca să controleze fenomenul care ia amploare pe zi ce trece, un subiect tabu în România despre care victimele nu vor să vorbească. De ruşine, de teama de stigmatizare sau chiar de groază că agresorul ar putea să le facă şi mai mult rău. Nu doar că autorităţile au la îndemână toate mijloacele, mai mult decât atât, odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei de la Istanbul, acestea sunt chiar obligate să ia măsuri concrete, din punct de vedere legislativ şi social. La un an distanţă de la acest moment, însă, ceea ce a făcut statul român a fost să se lanseze în „ample dezbateri. (...) Începând cu luna octombrie 2015 au avut loc mai multe întâlniri între organizaţii neguvernamentale şi instituţii publice, pe fondul unor cazuri de agresiune asupra femeilor, cazuri ce au fost mediatizate intens, scopul principal fiind eficientizarea legislaţiei din domeniu", se arată în răspunsul oferit de Guvern la o interpelare a deputatei PNL Adriana Săftoiu. 

Pe scurt, măsurile pentru combaterea violenţei domestice rămân la stadiul de „discuţii purtate între ministerele implicate", de „analiză", mai ales în ceea ce priveşte o măsură esenţială care ar putea reduce amploarea fenomenului: ordinul de protecţie. 

„Modificarea capitolului IV - privind ordinul de protecţie, din lege, constituie, în prezent, obiectul unor discuţii purtate între ministerele implicate (Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Afacerilor Interne şi Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale) cu privire la modalitate optimă de reglementare a unui instrument emis". (...) În ceea ce priveşte transpunerea şi a altor prevederi ale Convenţiei de la Istanbul, care ţin de domeniul de competenţă al Ministerului Justiţiei, precizăm, de asemenea, că acestea sunt în prezent analizate în cadrul Ministerului Justiţiei în vederea identificării eventualelor necesităţi de modificare legislativă pentru completa implementare a acestei convenţii", se arată în răspunsul Executivului la o interpelare a deputatei PNL Adriana Săftoiu. 

După ratificarea Convenţiei de la Istanbul „este stringentă reglementarea unor măsuri concrete care să conducă la posibilitatea emiterii ordinului de protecţie în regim de urgenţă şi la instituirea prerogativelor necesare pentru autorităţile competente în ceea ce priveşte dreptul de a dispune, în situaţii de pericol imediat, ca un autor al violenţei domestice să părăsească domiciliul victimei sau al persoanei aflate în situaţie de risc pentru o perioadă de timp suficientă şi de a-i interzice agresorului să intre în domiciliu sau să contacteze victima sau persoana în situaţie de risc". 

Nu chiar „atât de stringentă", însă, încât să se poată înregistra un progres efectiv la mai bine de un an de la intrarea în vigoare a Convenţiei. Motivul ar fi acela că este vorba despre nişte „demersuri legislative complexe" pentru care unii membri ai societăţii civile au cerut organizarea de dezbateri publice. Deci, proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003, care să armonizeze legislaţia din România cu prevederile Convenţiei, se află în stadiul de consultare publică. În răspunsul la interpelare se mai arată şi că este obligatorie implementarea ordinului de interdicţie de urgenţă şi a ordinului de restricţie sau de protecţie: „Proiectul de lege urmează a fi analizat la nivelul structurilor Ministerului Afacerilor Interne".

Legea privind violenţa domestică, modificată în 2012, fără rezultate concrete

Prin legea 30/2016, România a ratificat Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice care a intrat în vigoare începând cu septembrie 2016. Prin semnarea acestui act, ţara noastră s-a angajat să schimbe legile, să introducă noi politici publice pentru protecţia femeilor împotriva violenţei domestice şi să aloce resursele necesare pentru a preveni şi a lupta împotriva agresiunilor de orice fel împotriva femeilor şi, implicit, a copiilor.

Concret, România, alături de celelalte state semnatare ale Convenţiei, a recunoscut astfel că violenţa împotriva femeilor este atât o încălcare gravă a drepturilor omului, cât şi o formă de discriminare şi se obligă să implementeze noi măsuri pentru incriminarea sau sancţionarea violenţei domestice de orice fel, fie ea fizică, psihică sau sexuală, a hărţuirii şi urmăririi sau a violului.

Cea mai importantă modificare a legii privind combaterea violenţei în familie a fost făcută în 2012, atunci când a fost introdusă prevederea potrivit căreia persoana agresată poate cere instanţei un ordin de protecţie şi de restricţie faţă de făptuitor. dar şi că victima are dreptul să se adreseze judecătorului şi să solicite ordin de protecţie cu caracter provizoriu, iar instanţa poate să interzică agresorului să rămână sau să se reîntoarcă în locuinţa comună, să-l oblige pe agresor să suporte unele costuri, cum ar fi cheltuieli medicale, de judecată, cele generate de adăpostirea victimei. 

În plus, victima poate să ceară ordin de restricţie care prevede evacuarea agresorului de la domiciliul comun, păstrarea distanţei de minim 200 de metri faţă de persoana vătămată, interzicerea oricărui contact telefonic, corespondenţe. Acest ordin de interdicţie nu poate depăşi doi ani.

Din punct de vedere practic, însă, aplicarea prevederilor la modul real este mult mai anevoioasă. Un raport al Inspecţiei Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii a arătat că pentru magistraţii români, urgenţa poate ajunge să însemne şi 175 de zile (aproape 6 luni), până când pun cazul pe rol, iar apoi poate ajunge la încă 174 de zile, până judecă dosarul. Trimiterea ordinului de protecţie la Poliţie, pentru a fi aplicat, poate să mai dureze alte luni de zile. Timp în care, în peste 90% din cazuri, o femeie trebuie să facă faţă soţului, iubitului sau unui alt bărbat care o bate. „Vorbim de situaţii de viaţă şi de moarte”, a declarat pentru Gândul un expert în domeniu. 

Gândul a prezentat povestea emoţionantă a unei femei care a fost victima violenţei domestice şi care s-a luptat din toate puterile pentru a depăşi trauma: „Acum sunt în genunchi şi mă sprijin cu mâinile să mă ridic!”.

În România, o femeie este bătută la fiecare 30 de secunde

Violenţa asupra femeilor ocupă, în România, primul loc în ceea ce priveşte cazurile de violenţa domestică. Potrivit studiului din 2014 al Agenţiei Europene pentru Drepturile Fundamentale privind violenţa asupra femeilor, 3 din 10 românce au fost agresate fizic, verbal sau psihic începând cu vârsta de 15 ani. În realitate, însă, numărul lor este mult mai mare. Cifrele oficiale cuprind doar cazurile de violenţă care ajung în atenţia autorităţilor. Acest lucru este susţinut şi de reprezentanţii asociaţiilor care se ocupă de femeile victime ale violenţei domestice.

„Dacă ne referim la numărul persoanelor care vin la şedinţele de recuperare şi consiliere, în raport cu numărul de apeluri telefonice, acesta este mic. Primim, pe an, undeva la 400 de apeluri şi e-mailuri, dar dintre acestea doar 100-150 ajung să vină efectiv să solicite un sprijin. Multe dintre ele se rezumă doar la spijinul primit prin intermediul telefonului sau al e-mailului.”, a spus pentru Gândul Mihaela Mangu-Darvariu, preşedintele Asociaţiei ANAIS, precizând că aceste procente sunt datorate inexistenţei, la nivel naţional, a unui număr suficient de asociaţii şi centre de ajutor şi a adăposturilor pentru femeile aflate în pericol.

Potrivit unui sondaj INSCOP realizat anul trecut, 30% dintre români sunt de acord cu afirmaţia că  „femeile mai sunt bătute şi din vina lor“, iar 6,4% susţin că „un bărbat care nu-şi bate femeia nu o iubeşte cu adevărat“, în timp ce 7,3% sunt de acord cu afirmaţia că „femeia este proprietatea bărbatului“. Potrivit aceluiaşi sondaj, 8,1% dintre respondenţi cred că „bătaia este ruptă din rai“.

 
 

Citește și: