Marius Oprea
108 vizualizări 17 nov 2019

Redăm integral comentariul semnat de istoricul Marius Oprea:

„La o zi după comemorarea manifestaţiei anticomuniste de la Braşov din 15 noiembrie 1987, am fost sunat de Ionuţ Gherasim, preşedintele Fundaţiei Coposu, semnatară, alături de Academia Civică a apelului privind constituirea unui Tribunal penal internaţional pentru condamnarea comunismului. Mi-a spus că a fost contactat de profesorul Renato Cristin de la Universitatea din Udine, care a citit articolul meu precedent ”Testamentul lui Bukovski: Un Nürnberg al comunismului, sau o nouă iluzie?” şi că are de făcut o precizare necesară: atît ceea ce a transmis el, alături de dr. Dario Fertilo către Parlamentul italian, cît şi apelul citit de Stephane Courtois la Madrid sînt unul şi acelaşi demers, lansat în mai multe capitale europene, cît şi în Statele Unite, pentru sensiblilizarea politicienilor şi a opiniei publice, în vederea ajungerii la rezultate concrete, pentru o reală condamnare a comunismului.

Demersul este, fireşte, necesar, moral şi oportun acum, la 30 de ani de la căderea zidului Berlinului, urmată de prăbuşirea generală a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi de implozia fostei Uniuni Sovietice. Dar, chiar dacă partidele comuniste sînt astăzi în cea mai mare parte a lumii o funestă amintire, moştenirea lor rămîne încă puternic înrădăcinată. În primul rînd în noi, cei care am trăit măcar cîţiva ani ai maturităţii în acele timpuri. Apoi, mai important, în moştenirea şi cultura instituţională a tranziţiei. Căci, din nefericire, cuvîntul de ordine cu privire la trecerea de la comunism la libertate rămîne, în lipsa unei legi a lustraţiei continuitatea, la nivel personal şi instituţional – am spus-o de multe ori: în România comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat. În acest sens, ceea ce s-a petrecut cu protagoniştii reprimării manifestanţilor de la 15 noiembrie 1987 poate reprezenta un studiu de caz revelator.

În anii în care am lucrat pentru a aduna materiale privind prima mare manifestaţie muncitorească anticomunistă care a precedat cu doi ani căderea Zidului Berlinului, m-am lovit de cîteva nume care, braşoveanu fiind, îmi erau binecunoscute. Primul dinte acestea este al generalului Alexandru Ionaş. Fost căptan de miliţie şi şef al cercetătilor penale la Braşov în 15 noiembrie 1987, a coordonat, pînă la preluarea anchetei de către Securitate şi sosirea în oraş a aproape o sută de ofiţeri de cercetare penală, ”sortarea” şi primele investigaţii asupra arestaţilor, după reprimarea manifestaţiei. În lista celor arestaţi, cu 288 de nume, peste o zecime erau elevi şi un procent similar erau femei. Toţi arestaţii au fost bătuţi cu brutalitate la Miliţia din Braşov, în anchetele coordonate în primă fază de Ionaş, şeful cercetărilor penale şi de căpitanul Nicolae Neagu, pe atunci şeful Miliţiei Judiciare, ale căror nume apar sub ”Tabelul persoanelor arestate”, alcătuit de ei înşişi în zilele reprimării revoltei, persoane date apoi pe mîna anchetatorilor Securităţii şi a peste 20 de procurori, implicaţi în ”cercetarea faptelor”.

Este de înţeles mobilizarea de forţe, coordonate de generalul Emil Macri, trimisul special la Braşov al soţilor Ceauşescu – aşa ceva era de neconceput, arderea tabloului ”tovarăşului”, sloganele anticomuniste şi antidictatoriale, într-o zi care ar fi trebuit să fie una de sărbătoare a ”întregului popor”: alegerea deputaţilor pentru Marea Adunare Naţională. Numai ecourile internanţionale ale revoltei au împiedicat condamnarea la moarte a celor socotiţi ”capi” ai acesteia, între care, cu stupoare, anchetatorii Securităţii nu au putut descoperi decît că sînt simpli muncitori, fără nicio legătură cu ”agenturile străine”, cu legionarii sau cu partidele istorice.

Ei bine, destinul căpitanilor de miliţie Ionaş şi Neagu nu face decît să ilustreze ceea ce s-a întîmplat cu majoritatea autorilor represiunii de la Braşov şi să explice, de fapt, într-un sens mai larg, lipsa unor măsuri concrete în vederea unui ”proces al comunismului” în România. La şapte ani după Revoluţie, Nicolae Neagu devenise general de brigadă şi şeful Corpului de Inspecţii din cadrul Inspectoratului General al Polţiei. El l-a propulsat şi pe fostul său coleg de la Braşov, Ionaş. Ajuns la rîndul lui în Bucureşti, după ce era în anii ‘90 adjunct al şefului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Braşov, Alexandru Ionaş a fost înaintat în anul 2000 la gradul de general şi numit director, cu rang de ambasador, ca reprezentant a României în Organizaţia Internaţională de Luptă împotriva Criminalităţii în Sud-Estul Europei (SECI), funcţiei în care era cel mai bine plătit poliţist român. Cunoscîndu-i rolul în reprimarea manifestaţiei de la Braşov, am întrebat atunci (eram consilier la Preşedinţia României) dacă nu s-ar fi putut găsi o altă persoană mai potrivită pentru a reprezenta România în cadrul SECI. Răspunsul m-a lăsat fără replică: ”n-avem ce face, este singurul general de poliţie care ştie limba engleză”.

Dacă aceasta este situaţia în cazul şefilor de la judiciar şi anchete penale ai Miliţei din Braşov, implicaţi în represiunea manifestaţiei din 15 noiembrie 1987, situaţia nu are cum să nu fie similară şi în cazul procurorilor sau a securiştilor. Numai că, în cazul lor, pecetea secretului de stat sau de serviciu le asigură încă protecţia. Mulţi dintre anchetatorii penali ai Securităţii au ajuns, să lucureze în Serviciul Român de Informaţii, cu toată interdicţia prevăzută de legea 14/1992 privind oganizarea şi funcţionarea SRI (art. 27: ”Nu pot activa în Serviciul Român de Informaţii aceia care, făcînd parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii şi colaboratorii securităţii, precum şi foştii activişti ai partidului comunist, vinovaţi de fapte îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”). Cazul lui Vasile Hodiş, care a ajuns colonel în SRI şi şeful oficiului juridic al instituţiei, dn anchetator penal de securitate, implicat în 1985 în asasinarea inginerului Gheorghe Ursu este revelator. La fel, cel al maiorului de securitate Alexandru Iordache, mentorul casei de avocatură Iordache & Partners, fondată în 1992, locul în care a luat naştere partidul PLUS. Înainte de a se dedica definitiv avocaturii, fostul anchetator, care a intrat, după propria-I mărturie din Miliţie în Securitate chiar în 1987 şi care i-a ”cercetat” şi pe arestaţii din Bucureşti, duşi la Jilava în noaptea de 21 decembrie 1989, ”la 31 Decembrie 1990 a fost trecut în rezervă la cerere din Serviciul Român de Informaţii. Implicat in operaţiuni de contrabandă cu ţigari aduse din Cipru, prin care a fraudat statul român cu 110 milioane dolari. La 15 Iulie 2001 a fost reactivat pentru scurtă vreme în SRI. În prezent este consilier personal în probleme juridice al generalului Toma Zaharia, secretar de stat in Ministerul de Interne. S-a semnalat că deţine conturi în Elveţia, la BNP Schweiz”, arăta ”Armageddon-ul Securiştilor”, din 2002. Un caz exemplar de reuşită în viaţă.

Cît despre restul, e tăcere. Promisiunile lui Eduard Helvig, directorul Serviciului Român de Informaţii, cu privire la predarea integrală a dosarului ”15 noiembrie 1987” către CNSAS făcute în urmă cu doi ani, cînd se aniversau 30 de ani de la revoltă, au rămas promisiuni. Ancheta Parchetului Militar cu privire la represiune bate pasul pe loc, deşi, avînd în vedere măsura deportării în cazul muncitorilor judecaţi în 4 decembrie 1987 pentru participarea la manifestaţie, aceasta este, în mod clar o infracţiune imprescriptibilă, de care se fac vinovate inclusiv cadre de la conducerea Inspectoratelor de Securitate din cele 20 de judeţe, unde au fost trimişi în deportare cei 61 de condamnaţi, majoritatea ”reactivaţi” în SRI. Astfel că cercetarea penală ar cupride pe mult mai mulţi securişti, decît cei în jur de o sută de anchetatori penali. Cărora, bineînţeles, li s-ar adăuga şi procurorii implicaţi în anchete. Ceea ce, dintr-o dată, schimbă datele problemei, readucînd datele ei la situaţia din 15 noiembrie 1990.

Atunci, după cum îşi amintea Florin Postolachi, fost preşedinte al Asociaţiei 15 Noiembrie 1987, ”procurorul Robu a vrut să facă curăţenie. Şi a venit la Braşov, ne a adunat pe toţi la Primărie, la masă, cred că toţi colegii mei ţin minte chestia asta, şi ne a zis: Băieţi, i am găsit pe toţi cei care v au anchetat în perioada aia, în 1987. Sînt la SRI, la Armată şi la Ministerul de Interne. Am înaintat cîte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu şi domnului Măgureanu, să şi facă ordine între dînşii în ministere şi eu îmi voi face ordine la mine în procuratură”. Numai că, la nici două săptămîni după această declaraţie, pe 8 decembrie 1990, procurorul general Nicolae Robu a fost eliberat din funcţie. Iar dosarul ”15 noiembrie 1987” a dispărut - şi dispărut a rămas pînă în ziua de astăzi.

Aşa că, dacă ar fi să înceapă un Nürnberg al comunismului în România, el ar avea cele mai mari şanse de reuşită prin finalizarea anchetei în dosarul reprimării revoltei de la Braşov. Cine să-l instrumenteze, însă? Ca şi în cazul multor situaţii similare, magistaţi, ofiţeri din servicii de informaţii şi poliţişti ar trebui, într-un asemenea proces, să se condamne, mai întîi, pe sine. Ca şi insituţiile care i-au protejat în faţa oricărei răspunderi, fie ea şi morală, asigurîndu-le o carieră prodigioasă, la finalul căreia au fost recompensaţi cu pensii ”speciale”, mai mult decît generoase”.

 

Citește și: