842 vizualizări 11 dec 2018

Iată transcrierea părţii a doua a emisiunii Marius Tucă Show cu Nadia Comăneci

Marius Tucă: Şi în ultimul moment s-a hotărât practic să participi acolo. Şi spui aşa: “ La Campionatele Europene Bela a fost într-o dispoziţie de zile mari. Când clubul Dinamo a hotărât că dintre cele 3 gimnaste nu va folosi decât două, Bela a obţinut locul vacant pentru mine”. Deci tu ai fost la Europene. Vezi, Nadia, cum s-au aliniat pentru tine planetele de fiecare dată. Începând de când erai mică…

Nadia Comăneci: Oportunitate.

Marius Tucă: Mai mult decât oportunitate, atât şansă şi noroc, dublate bineînţeles de muncă ta. “A obţinut locul vacant pentru mine”. Şi tu spui aşa de sec: ”Am câştigat 4 medalii de aur printre care şi pe cea de campioană europeană absolută. Ludmila Turischeva, campioană mondială şi olimpică en-titre, fusese învinsă de o fetiţă care lăsase deoparte spaimele, concentrându-se să fie cea mai bună. Nu fusese un simplu noroc. În gimnastică nimeni nu poate să fie atât de norocos. Există exerciţii pe care poţi să le faci şi întotdeauna ştii dacă eşti în stare sau nu să duci la bun sfârşit. Dacă Marta îmi spunea că trebuie să execut altfel, şi nu reuşeam la antrenamente, atunci nu aveam să o fac nici la concurs. Nimeni nu cobora din cer că să mă atingă cu bagheta magică, atunci când pluteam la paralele sau la sărituri. La fel în viaţă, toţi avem certitudini pe care le punem bine şi le folosim când avem nevoie. Dacă ai traista goală nu ai de unde să scoţi pentru că nu ai pus nimic înăuntru. Singurele emoţii vin din pierderea concentraţiei şi din căderi, nu de la exerciţiile pe care ştii că poţi să le prezinţi”. 

Marius Tucă: E o descriere perfectă, şi spun despre cartea asta pentru că toţi cei care vor să devină în viaţă asta, e o carte obligatorie, mai ales că ea e scrisă de Nadia Comăneci. Adică de omul care a reuşit să fie superlativul şi sublimul în gimnastică, să fie cea mai bună din lume din toate timpurile. Şi atunci, mărturisirile tale, multe dureroase, multe necunoscute şi dureroase….Eu am plâns de multe ori citind cartea şi m-am emoţionat aproape la fiecare pagină. Cartea asta poate să fie un model şi o cale de a deveni, de a învăţa ceva din tot ce s-a întâmplat. Şi ajungem, o să ajungem la Montreal 1976.Uite, pregăteam momentul asta când tu ai devenit Zeiţa de la Montreal şi de fiecare dată de ziua ta îţi spun ”La mulţi ani, Zeiţă!” că nu ştiu să inventez altceva şi mi se pare că ti se potriveşte foarte tare. Tu, Zeiţă eu, muritor de rând…

Nadia Comăneci: Dar nici să nu spui! Că toţi suntem muritori de rând...

Marius Tucă: Bine, Comăneci am înţeles aluzia. 

Nadia Comăneci: Ascultă, dacă...

Marius Tucă: Ştiu că suntem toţi muritori de rând, dar unii se întâmplă să fi fost zeiţe sau zei într-un anumit moment al vieţii. Şi tu ai fost asta, Nadia Comăneci. Daţi-mi şi mie voie, doamna Comăneci, ca simplu realizator de televiziune, să spun asta.

Nadia Comăneci: Îţi dau voie o dată să spui asta!

Marius Tucă: Deci, venea Olimpiada, ajungeai acolo, o să citesc câteva rânduri pe care le-ai scris despre asta. Era o lume fabuloasă, o lume nebună. Erai pregătită pentru Olimpiadă?

Nadia Comăneci: Eram pregătită de 8 ani...

Marius Tucă: Din punct de vedere sportiv?

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Ştii ce spui în carte, nu? Că ţi-am adus aminte eu. Că spui că tu credeai că cel mai important campionat erau Campionatele Europene, nicidecum Olimpiada.

Nadia Comăneci: Nu am ştiut prea multe despre Olimpiada şi îmi aduc aminte că delegaţia mare care pleca spre Montreal, bineînţeles era presă acolo, noi eram nişte micuţe şi ne-au întrebat şi pe noi ce credem că facem, asta îmi aduc aminte. Dar să ştii că foarte multe lucruri micuţe, nu mi le aduc aminte, că nu mă trezesc dimineaţa să mă gândesc ce am făcut în 1975, în februarie. Dar, ţin minte că m-a întrebat un jurnalist: ”Ce crezi că faci tu la Olimpiada de la Montreal?” Şi i-am spus: “Aş dori să câştig o medalie şi, dacă se poate, să fie de aur”.

Marius Tucă: Foarte frumos ai zis. “Dragă prietenă. Ar trebui să îţi ofer o imagine de ansamblu, deoarece ai impresia că pentru echipa României, din care făceam şi eu parte, Olimpiada era cel mai mare eveniment posibil. Nu e adevărat. Până în 1976 credeam că Europenele erau cea mai mare competiţie a gimnasticii mondiale. Tot ce ştiam, ştiam de la antrenor şi de la cei care conduceau. Nu văzusem niciodată o Olimpiadă la televizor, ca să nu mai vorbim de concursurile de gimnastică de pe alte meridiane. Aşa că, odată ajunse la Montreal pentru jocurile din 1976, am fost bulversată. Satul olimpic mă năucise, dimensiunile, mulţimea de paznici, de antrenori şi mai ales de sportivi din ramuri de care nici nu auzisem. Ce îmi amintesc este că totul era gratis. Primeai o legitimaţie cu care puteai să vezi filme la teatrul din satul olimpic, puteai să îţi iei sucuri şi se dădeau tricouri, genţi, şepci şi insigne.Pentru mine totul era super tehnologizat, extrem de ciudat, de impresionant şi absolut minunat. În acea prima zi mi-a fost frică să închid ochii deoarece nu voiam să pierd nimic. Abia mai târziu am înţeles că <<Nu aveţi voie nimic!!!>>>, făcea parte din planul antrenorilor Karoly de a îşi proteja gimnastele”. Spune că nu vă lasă să mâncaţi nimic din ce era acolo.

Nadia Comăneci: Aveam voie, dar ştii ce se întâmplă când eşţi copil nu ştii ce îţi trebuie de fapt, ştii cum e, informaţia era foarte puţină pe vremea aceea. Acum, avem aşa de multă informaţie încât nu ştim ce să facem cu ea. Atunci nu o aveam. Şi tu eşti copil, care vii dintr-o ţară care nu are prea multe, da? Şi vezi astea şi astea şi primul lucru pe care îl vrei e ciocolată, ceea ce e ok. Dar nu poţi să faci performanţă cu ciocolată, înţelegi? Şi lucrurile importante care sunt carnea, puiul, noi nu voiam aşa ceva. Dar ne-am îndrăgostit de ceva ce nu am văzut în România până atunci, cottage cheese, ştii ce e aia da? Un fel de brânză cu smântână, bubuleţe din astea mici...

Marius Tucă: E adevărat şi alea va plăceau la nebunie.

Nadia Comăneci: Cottage Cheese cu miere de albine. Era combinaţia perfectă.

Marius Tucă: Bun. Şi a început concursul...

Nadia Comăneci: Emoţia este exact atunci, înainte de festivitatea de deschidere. În momentul în care ai intrat...

Marius Tucă: Când ieşiţi la antrenamente.

Nadia Comăneci: Nu, şi aşteptarea asta, înainte de a intra în sala.

Marius Tucă: Atunci îţi e teamă. Şi mie îmi mi-a fost frică, întotdeauna înainte, dar în timp ce intri în concurs, în emisie…

Nadia Comăneci: În momentul în care ai intrat în...

Nadia Comăneci: Nu poţi să te duci în spate, da? Tot înainte trebuie să mergi, da?

Marius Tucă: Povestea extraordinară că înainte de a ieşi voi acolo, la antrenament, v-au anunţat (oficialii competiţiei, n.r.)  şi Bela v-a zis staţi pe loc, nu plecaţi, şi aţi întârziat un pic tocmai că să atrageţi atenţia. Şi momentul în care aţi întârziat şi au văzut că aveaţi toate nişte costume roşii, din câte îmi aduc aminte...

Nadia Comăneci: Antrenamentul pe podium.

Marius Tucă: Da, pe podium şi aveaţi tunsura asta cu coadă de cal, deja dintr-o dată voi eraţi nişte fetiţe pe când celelalte mari echipe erau nişte echipe de domnişoare. Şi când v-au văzut atât de micuţe, atât de fragile, atât de frumoase, dintr-o dată sala a reacţionat altfel, mai ales că v-a ţinut acolo.

Nadia Comăneci: Da, şi mai ales că ni s-a spus că primul antrenament pe podium este mai important decât concursul. De ce? Pentru că la primul antrenament pe podium toate arbitrele sunt în tribună şi scriu descrierea fiecărui element, văd ce faci şi văd unde ai probleme. Şi atunci, în momentul în care ai reuşit să îţi faci treaba ei deja te plasează undeva. Bineînţeles că trebuie să faci şi execuţia la concurs.

Marius Tucă: Aţi făcut nişte exerciţii perfecte astfel încât a două zi vă căuta toată lumea. Ce ai vrut să spui, vorbeşti despre corespondenţă a ta cu această tânăra gimnastă în ultima scrisoare cu acel în 1977 ai devenit tu însăţi. “ În 1976 (spune Nadia) aveam 14 ani şi nu apărusem din neant, cât ai bate din palme. Gimnastele nu devin celebre într-un singur an la fel ca actorii, care nu au succes peste noapte. Ci au în spate zeci de ani de muncă până la marea lovitură. În `76 (spui Nadia) eram deja o mare gimnastă, dar nu mă cunoştea nimeni, nici în Statele Unite, nici în Canada. Bela ştia că nu ne ştia nimeni, nici pe mine nici echipa României. Toată lumea aştepta lucruri mari de la sportivele sovietice şi germane, de la Olga Korbut şi Ludmila Turischeva. Noi veneam dintr-o ţărişoară căreia nu îi ştiau nici măcar locul pe hartă. Aşa că Bela a pus la punct un plan pentru a atrage atenţia asupra fetiţelor sale”. 

Marius Tucă: Aţi întârziat în sală, spune că v-aţi făcut programul fără greşeală, crainicul a repatat anunţul, vă chema şi voi aţi spus nu că nu e cazul. ”Eram, în orice caz, o prezenţă exotică comparativ cu celelalte gimnaste care aveau aproape 20 de ani, ori peste, eram de a dreptul minuscule şi purtam costume identice. Gimnastele din celelalte ţări aveau costume individuale şi treceau de la un aparat la altul. Nu şi noi. Fără un moment de odihnă am evoluat concentrate şi fără greşeală. Când am coborât de pe bârnă antrenorii, celelalte gimnaste şi oficialii, priveau uluiţi. A două zi, fosta echipă necunoscută a României trebuia să se ascundă de ziarişti”. Asta mi s-a părut o stratagemă sau o strategie absolut incredibilă.

Nadia Comăneci: Era o strategie a lui Bela, bineînţeles pe care noi nu o cunoşteam la momentul respectiv.

Marius Tucă: Nu, păi de unde, că eraţi copii. O să ajungem şi la acel perfect 10. Cum povesteşti tu asta: “Când echipa României a intrat în arena din Montreal pentru întrecerea olimpică propriu-zisă, noi cu părul în coadă de cal şi costume albe că zăpada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscută dintr-o ţară micî, de cine ştie unde. A existat o rumoare generală de comportamentul atipic a lui Bela. Deşi majoitatea arbitrelor proveneau din Uniunea Sovietică şi au favorizat-o, echipa noastră a dominat competiţia iar când eu am terminat aterizarea de la paralele ne aflam pe locul al doilea, la numai o sutime în urma rusoaicelor. Nimeni nu ştie când anume intră în istorie, nu există manuale de specialitate în domeniu, care să îţi spună cum să faci faţă momentului, pot să spun doar că este un lucru obişnuit, asemenea unui balans la paralele. Am executat fiecare procedeu cu extensia şi amplitudinea aşteptată după care am făcut coborârea. Efectuasem exerciţiul obligatoriu, la fel că toată lumea, dar în plus cu <<ceva>> al Nadiei. La aterizare am făcut un pas aproape imperceptibil, dar ştiam că exerciţiul fusese destul de bun, cu toate acestea nu fusese perfect”.

Marius Tucă: Deci tu spui despre exerciţiul care a fost notat ca fiind perfect, cu 10, nu a fost perfect? Cum poţi să îţi permiţi luxul asta?

Nadia Comăneci: Îmi permit, pentru că am făcut acest exerciţiu de mii de ori şi chiar dacă arată perfect din afară nu a fost extrem de perfect pentru mine, înţelegi? Pentru că una o simţi şi alta arată când te uiţi la el. Dar să ştii că a fost o arbitră care mi-a dat 9.90. Au fost 4 arbitre, au fost 3 de 10 şi un 9.90. 9.90 a ieşit, un 10 a ieşit şi au rămas 2 de 10, trebuia să îmi dea 10. Plus, cine era înainte de mine a luat 9,95, deci nu mai era loc unde să te duci, trebuia să te duci undeva.

Marius Tucă: Exact. Si erai mai bună decât cea care fusese înainte.

Nadia Comăneci: Probabil.

Marius Tucă: Probabil...  hai să vedem, avem acum un filmuleţ cu primele note de 10. Haideţi să vedem filmuleţul asta, are câteva minute, şi după aceea ne întoarcem să vedeţi cum povesteşte Nadia această minunăţie care s-a întâmplat atunci, că are un pragmatism şi o simplitate în a povesti că te lasă fără cuvinte.

( Primele 2 note de 10 ale Nadiei Comăneci de la Olimpiada de la Montreal, 1976.

Competiţia pe echipe - Nadia Comăneci, exerciţiu la paralele 

Comentator: Le arată arbitrilor că este gata. 

Începe exerciţiul.

Comentator: Fără greşeală! Fără nicio greşeală! Nadia Comăneci! Ce vor spune arbitrii despre asta? Nadia zâmbeşte. Cinicii spun că a fost nevoită să înveţe să zâmbească, pentru că o face atât de rar. Este o gimnastă magnifică! Abia a atins acea bară inferioară. Se înalţă, îşi păstrează mâinile perfect nemişcate, foloseşte bara inferioară, zboară peste ea, apoi se prinde de cea superioară ..... şi, pe tabelă a apărut nota 10!!! Asta înseamnă perfecţiune! Şi asta înseamnă că Nadia Comăneci scrie istorie la Jocurile Olimpice.  

Competiţia pe echipe – Nadia Comăneci, exerciţiu la bârnă

Comentatori: Nadia Comăneci din România. Gimnasta numărul 1 din lume, acum pe bârnă. Un impresionant echilibru în mâini. Trebuie să facă exerciţiul repede, există o limită de timp pentru acest exerciţiu. Trebuie să se încadreze între 1 minut şi 15 secunde şi 1 minut şi 35 de secunde. Aşa că nu vrea să petreacă mult timp cu mişcări inutile. Ia priviţi asta! O combinaţie dificilă. Oh, doar priviţi asta! Majoritatea gimnastelor din Canada sunt fericite când reuşesc să facă o roată în aer. Iar ea pare că se distrează cu această combinaţie. Lucrează la picioare, arată flexibilitatea corpului, a picioarelor. Extraordinar exerciţiu. Şi foarte dificil. Mai are nevoie de 3 elemente superioare ...nu am numărat, dar cred că deja a făcut vreo 12, cel puţin. Şi...un dublu twist...oh, uitaţi-vă la asta!!! Nadia Comăneci zâmbeşte publicului, îi face cu mâna. Nu văd cum ar putea cineva să-i ia ceva. A făcut un exerciţiu foarte greu. Foarte solid. O performanţă incredibilă. Aşteptăm nota. Antrenorul Bela se agită, vorbeşte cu juriul, aproape că stă pe jos. Încă un 10 pentru Nadia Comăneci!!! Nu aveau cum să nu-i dea această notă! Nu şi-a mişcat picioarele de pe bârnă. Nadia Comăneci ia încă o notă de 10 şi primeşte aplauze la scenă deschisă aici la Montreal. ) 

Marius Tucă: Nu ştiu, am aceleaşi emoţii că am văzut astea de nu ştiu câte ori.

Nadia Comăneci: E adevărat, dar aşa de strâmbă am fost la elementul acela, la acea combinaţie dificilă. A trebuit să ajustez în aer. Este o Danilovă laterală cu flic-flac înapoi, deci eşti lateral, aterizezi aşa şi te duci în spate. Când am plecat în spate eram puţin afară şi a trebuit să ajustez. Când am pus mâna am fost puţin în afară şi a trebuit să ajustez.

Marius Tucă: Şi tu aia ai simţit-o în momentul ăla...

Nadia Comăneci: Am simţit în aer, am ştiut şi am zis ”sunt în afară, trebuie să o rezolv între timp”. Dar nu se vede că eu vorbesc cu mine în...

Marius Tucă: Ai vorbit cu cineva mai mult decât ai vorbit cu tine în viaţă asta?

Nadia Comăneci: Nu cred. Nu!

Marius Tucă: Că uneori ne e teamă să vorbim cu noi înşine, tu ai avut curajul ăsta să vorbeşti întotdeauna?

Nadia Comăneci: Sigur, comunicarea este extrem de importantă pentru că numai aşa poţi să îţi ajustezi anumite lucruri pe care le-ai făcut greşit.

Marius Tucă: Dar nu ţi-a fost niciodată în viaţa asta teamă să vorbeşti cu tine? Ai avut momente în care ţi-a fost teamă?

Nadia Comăneci: Nu! Nu, pentru că nu mă aude nimeni.

Marius Tucă: Deci, nu te aude nimeni. Nu am ştiut. Şi la primul exerciţiu, la primul 10 din istoria gimnasticii, ce ziceai? Că … 

Nadia Comăneci: Este un exerciţiu imperfect.

Marius Tucă: Aproape perfect.

Nadia Comăneci: Da, pentru că am făcut o mică, mini, mini săltare care nu a mai contat probabil pentru faptul că acel exerciţiu impus a fost făcut cu foarte multă amplitudine. Era descris, de exemplu, balans mare, da? Ce înseamnă mare? Până aici, da? Eu vreau să îl fac în stând pe mâini, aici amplitudinea trebuie să fie până aici, eu vreau să fac mai mult. Deci am adăugat câte puţin în aşa fel încât să nu... să iasă din descrierea exerciţiului pentru că trebuia să urmeze o anumită ...

Marius Tucă: Dar să aibă acel touch Nadia, cum spuneai mai devreme.

Nadia Comăneci: Da sigur, da.

Marius Tucă: De fapt să aibă marca, să aibă stilul Nadia Comăneci. Pentru că asta era. Adică tu ai fi fost cunoscută dintr-un milion de gimnaste ale lumii în momentul în care erai la un aparat pentru că erai tu. Şi nu spun vorbă mare, pur şi simplu aşa era. Deci a fost aproape perfect exerciţiul perfect.

Nadia Comăneci: Aproape perfect.

Marius Tucă: Mai aveai un pic şi erai mulţumită. 

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Hai să vedem ce ai spus imediat după ce ai coborât de la paralele inegale, pentru că acolo ai luat primul 10 din istorie.

Nadia Comăneci: Eu nu am spus nimic, pentru că mi-am pregătit bârna.

Marius Tucă: Ştiu, asta spun. Ce spui în carte! Lasă-mă şi pe mine că am şi eu rolul meu în emisiunea asta. Doamne, dacă ştiam nu veneam! 

Marius Tucă: “Cum la paralele concurasem ultima am început imediat să mă încălzesc pentru bârnă, cu excepţia unui mic gând legat de aterizare, problema exerciţiului precedent nu mă mai preocupa”. 

Marius Tucă: Aveai un sânge rece, Nadia, crede-mă e ceva… adică eu nu am văzut la cineva atât de mult sânge rece! Am înţeles antrenamentele, miile de repetiţii, de exerciţii, totuşi, atâta sânge rece, atâta detaşare… probabil că asta a făcut din tine să fii cea mai bună din lume. 

Marius Tucă: Deci, încă o dată: ”Cum la paralele concurasem ultima, am început imediat să mă încălzesc pentru bârnă, cu excepţia unui mic gând legat de aterizare, problema exerciţiului precedent nu mă mai preocupa, se terminase şi trebuia să merg mai departe. Ştiam că, după ce ziua de concurs va lua sfârşit, soţii Karoly vor discuta cu mine despre ce a fost bine şi ce a fost rău. Aşa se întâmpla la toate competiţiile. În timp ce făceam încălzirea pentru bârnă pe panoul electronic s-a afişat nota. Un 1. Am continuat să mă încălzesc fără să îmi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului exerciţiu”

Marius Tucă: Aici deja mă enervezi, adică tu în continuare erai concentrată! ”Mulţimea încremenise neştiind ce să creadă, nimeni nu ştia ce însemna nota 1.00. Bela, gata de bătaie întinsese mâinile către arbitre întrebând ce voia să însemne această notă. O arbitră suedeză i-a arătat 10 degete. Motivul pentru care fusese afişată notă 1.00  era că tabela nu putea să afişeze notă 10, deoarece până atunci organizatorii nu avuseseră nevoie de aşa ceva. Bela a venit lângă mine şi l-am întrebat << Domn` profesor e într-adevăr un 10? >>>  Zâmbetul s-a lăţit de la o ureche la cealaltă şi a zis că da! Ti-am spus, (spui tu, dragă prietenă ) cât de greu mă exteriorizez dar atunci am zâmbit cu adevărat şi, când una dintre colege mi-a zis să mă duc să salut publicul, am făcut-o şi pe asta”. 

Nadia Comăneci: Da, am făcut-o şi pe asta. 

Marius Tucă: Adică ai făcut un mare efort să te duci să saluţi şi publicul. Da, şi după ai spui brusc : “Am uitat de acel 10 şi m-am mutat la bârnă”. Am văzut şi imaginea de la bârnă. “Până la sfârşitul concursului am luat 6 de 10 din totalul de 7 acordat la jocurile de la Montreal. Ele însă nu m-au impresionat câtuşi de puţin. Credeam că arbitrele fuseseră prea îngăduitoare cu mine. Echipa se bucura de notele mele dar nici una nu a rămas cu gândul la ele. Trebuia să fim atente la ce urma”. Of, Doamne, Dumnezeule, cât sânge rece şi câtă detaşare. Hai să vedem şi celălalt filmuleţ comentat de cel care a fost cel mai mare comentator al nostru din toate timpurile, Cristian Ţopescu. 

Alte două note de 10 luate de Nadia Comăneci la Olimpiada de la Montreal, 1976.

Cristian Ţopescu: Nadia Comăneci, la paralele. Publicul oftează la fiecare element de mare dificultate al Nadiei Comăneci. Auziţi cum vibrează sala. Flash-urle sclipesc neîncetat. Şi Nadia iese şi stă. Foarte bună aterizarea. Excepţional exerciţiul Nadiei Comăneci. Parcă niciodată inimile noastre nu au vibrat cu atâta emoţie ca în faţa acestei prodigioase demonstraţii de artă a unei fetiţe de 14 ani. Nadia Comăneci, un nume familiar nu numai iubitorilor de sport din România ci şi celor din întreaga lume. Zece!!! A treia notă de 10 la paralele pentru Nadia Comăneci. Fantastic. 

Cristian Ţopescu: Nadia Comăneci la bârnă…Excelent! Excelent!!! Este un adevărat miracol de control al nervilor şi al muşchilor la acest copil de 14 ani. A cincea notă de 10 pentru Nadia Comăneci la Montreal. )

Nadia Comăneci: A 5-a notă de 10, trebuie să fii fost individualul compus, pentru că mai erau două note de 10 pe care le-am luat probabil în finală.

Marius Tucă: Ceea ce observam în timpul filmuleţului e că muzica parcă era pentru tine la bârnă. Muzica era de la un alt exerciţiu, altă concurentă, altă gimnastă, la sol.

Nadia Comăneci: Da, dar o auzeam.

Marius Tucă: Uite ce scrie în carte, Nadia, şi cu asta o să terminăm cu cartea că aşa ne mai trebuie cateva ore, dar am ţinut neapărat să facem o ediţie de colecţie să povestim, dacă vrei şi tu, şi eu citind ce ai spus în această carte absolut minunată despre ce a fost Montreal `76 şi prima notă de 10 şi ce a fost cariera ta până acolo. Că îmi spuneai : ”Să nu mă iei cu toate olimpiadele”.

Nadia Comăneci: Pentru că nu îmi aduc aminte absolut toate detaliile.

Marius Tucă: “Îmi amintesc foarte bine că am fost tare bucuroasă pentru acel prim 10 pe care l-am luat la paralele, deoarece pe când începusem gimnastica era aparatul meu preferat. Îmi plăceau exactitatea, unghiurile şi complexitatea lor. Paralele necesită multă imaginaţie şi gândire în găsirea punctelor de sprijin şi a celor de reper. Saltul Comăneci şi coborârea Comăneci realizate în timpul jocurilor din `76 s-au născut din nenumărate ore de lucru şi din mii de căderi”.

Nadia Comăneci: Dintr-o greşeală, e adevărat.

Marius Tucă: ” Ideea pe care Bela şi eu am avut-o să creem noi elemente nemaivăzute înainte de jocuri fusese tentantă. Lăsând la o parte acele gânduri, să ştii că acel prim 10 la paralele nu m-a schimbat, colegele de echipă rămăseseră tot prietenele mele, tot surorile mele. Există prea puţină invidie personală deoarece tot ce făceam avea rolul de a ajuta echipa. La final am încheiat cu medalii de aur la paralele şi la bârnă, am fost campioană olimpică absolută, am luat un bronz la sol şi aşa am intrat în legendă”.

Nadia Comăneci: Şi argint cu echipa.

Marius Tucă: “Crezi cumva că a fost o experienţă plată? Într-un fel, da! Există câteva momente legate de obţinerea unor medalii care apoi te fac să te simţi important, clar, după cum ţi-am spus în ce mă priveşte aşteptările erau mari. Aceea era sarcina mea, îmi atinsesem ţelurile, îndeplinisem aşteptările tuturor, dar câştigarea unei competiţii nu era o surpriză ieşită din comun. Pur şi simplu asta avusesem de făcut. În urma succesului mă simţeam în al nouălea cer dar totul pălea în faţa oboselii şi a dorinţei de a mă întoarce acasă la familia şi la viaţă mea.

Nadia Comăneci: Care era tot gimnastica.

Marius Tucă: “Nu au existat apariţii televizate în emisiunile lui David Letterman sau Oprah, nu am pozat pentru vreo coperta de revistă, nu mi-au năvălit pe uşă impresarii, nici măcar nu au bătut la uşă. Am venit, am câştigat, am adus glorie ţării şi am ieşit din scenă cu autobuzul, nu cu limuzina. Simţeam o oarecare mulţumire, dar mă mai aşteptau nenumărate antrenamente şi competiţii. Olimpiada se terminase şi eram îndeajuns de naivă să cred că nu o să mă mai uit niciodată înapoi”.

Nadia Comăneci: Cum nu fac nici acum.

Marius Tucă: Da, dar detaşarea asta a ta incredibilă şi faptul că nu ai fost conştientă exact, nu ce deveniseşi, că ştiai că ştiai exact... tu spui că înainte de Olimpiadă erai o gimnastă foarte bună, una dintre cele mai bune gimnaste din lume. Adică ştiai perfect chestia asta.

Nadia Comăneci: Ştiam deoarece lumea gimnasticii mă descoperise la Skien în 1975.

Marius Tucă: La Campionatele Europene.

Nadia Comăneci: Iar... e adevărat Campionatele Europene erau extrem de importante atunci pentru că America nu avea gimnastică de mare calitate.

Marius Tucă: America a avut abia după ce Bela şi Marta au rămas acolo, soţii Karoly au rămas acolo.

Nadia Comăneci: Da, dar cred că fără să îmi dau seama gândirea mea m-a ajutat extrem de mult şi faptul că eu foarte bine puteam să spun la aeroport că merg la olimpiadă şi vreau să iau toate medaliile. Ce bine îmi făcea chestia asta? Dar tot timpul mi-am dorit mai puţin că să se întâmple să fac mai mult.

Marius Tucă: E adevărat şi aşa s-a întâmplat. Şi spuneai foarte bine în carte că nu te-au aşteptat producătorii, nu te-a aşteptat nimeni.

Nadia Comăneci: Nici nu ştiam ce înseamnă să mă aştepte cineva pentru că nu aveam, am trăit numai acolo, deci nu ştiam ce se întâmplă în altă parte, am aflat asta pe parcurs.

Marius Tucă: Dar ai aflat asta când aţi ajuns în România pentru că la aeroport erau mii de oameni. Ceauşescu a lăsat să se facă o primire incredibilă atunci.

Nadia Comăneci: E adevărat, am ieşit din avion, cu medaliile la gât, întreaga echipă şi când am văzut atâta lume m-am întors şi am vrut să intru înapoi în avion.Că nu am ştiut ce s-a întâmplat.Aveam o păpuşică care îmi era extrem de dragă pe care am primit-o şi lumea voia să pună mâna pe mine şi s-a pierdut temporar, dar am găsit-o. Dar nu mi-am dat seama de acest succes pentru că eram mult prea tânără.

Marius Tucă: Aveai 14 ani Dumnezeule, nu împlinisei.

Nadia Comăneci: Da, plus am făcut acelaşi exerciţiu de ani de zile...

Marius Tucă: Împliniseşi 14 ani?

Nadia Comăneci: Da, pentru că trebuia...

Marius Tucă: Da, împliniseşi 14 ani, făceai în noiembrie 15 ani.

Nadia Comăneci: Era obligatoriu să faci 15 ani la sfârşitul anului. Acum trebuie să împlineşti 16 ca să concurezi.

Marius Tucă: Nu aveai voie să concurezi altfel.

Nadia Comăneci: Da.

Marius Tucă: Şi, a fost primirea la aeroport şi întoarcerea acasă.

Nadia Comăneci: 2-3 zile de vacanţă şi înapoi în sala pentru că nu îmi terminam cariera de gimnastă după ce am făcut istorie, plus că nici nu am înţeles ce înseamnă că am făcut istorie.

Marius Tucă: Ştiu mi-ai zis asta de multe ori şi e foarte greu de analizat, adică acum instantaneu ştii că ai făcut istorie, sunt alte vremuri. Tu ai venit, primirea de la aeroport oricum te-a dat peste cap şi ţi-a spus ceva despre tine.

Nadia Comăneci: Desigur!

Marius Tucă: Ai fost primită ca un erou naţional.

Nadia Comăneci: Noi locuiam în Oneşti. Iar vreau să spun că prin fiecare judeţ prin care am trecut erau oameni cu flori...

Marius Tucă: Ieşiţi pe şosea cum se spune şi vă aşteptau. A fost un triumf incredibil.

Nadia Comăneci: A fost ceva extraordinar, da. Mi-am dat seama atunci de fapt că am făcut ceva care contează mai mult decât am crezut eu.

Marius Tucă: Bun. Şi ai ajuns la Oneşţi şi aţi intrat în sală şi aţi început antrenamentele.

Nadia Comăneci: Nu, am avut o perioadă de pauză şi după aceea … bineînţeles că programul continuă, nu...

Marius Tucă: Mama ta era încă la Oneşţi, nu te mutaseşi, nici fratele în Bucureşţi, nu?

Nadia Comăneci: Nu, m-am mutat la Bucureşti în...

Marius Tucă: 1979 cred?

Nadia Comăneci: În 1979-1980...

Marius Tucă: 3 ani mai târziu...

Nadia Comăneci: Pentru că a venit şi Universiada din 1981 şi mi-am dorit să îmi termin cariera sportivă în ţară. A fost o mare oportunitate pentru mine şi mai ales pentru faptul că părinţii mei nu au călătorit niciodată cu mine, pentru că nu era voie pe vremea aceea, ca părinţii să călătorească cu sportivii. Şi m-am gândit că este momentul extraordinar să mă retrag după această Universiadă dar în acelaşi timp mama şi tata să mă vadă direct, live. Pentru că nu au avut niciodată...

Marius Tucă: Nu te-au văzut niciodată concurând în sală, pentru că toate marile victorii au fost în străinătate practic. O să îi rog pe colegii mei să afişeze pe micul ecran, avem acolo un număr de whatsapp unde puteţi să îi scrieţi Nadiei, să scrieţi impresiile voastre şi dacă vreţi să îi transmiteţi ceva, la fel e un număr de sms, e şi o adresă de e-mail unde puteţi scrie şi toate mesajele o să ajungă la noi, toate mesajele voastre...

Nadia Comăneci: Poate să îţi trimită şi ţie mesaje, nu numai...

Marius Tucă: Şi mesaje, să îmi trimită şi mie e inclusiv pe pagina mea de Instagram unde puteţi intra, puteţi scrie şi acolo, se dau mesaje şi pe Instagram şi puteţi vedea câteva lucruri interesante pe care le-am filmat cu Nadia înainte de emisiune şi o să mai filmăm şi după emisiune, dacă o să fim mulţumiţi, că amândoi suntem perfecţionişţi din punctul ăsta de vedere. 

Marius Tucă: Eu trebuie să recunosc că am citit nişte episoade în carte, le ştiam, mi-am adus aminte de ele. Când vă mutaserăţi în Bucureşţi şi voiaţi să va cumpăraţi o casă şi nu aveaţi bani. Că tu ai fi cheltuit toţi banii pe care i-ai fi făcut atunci, aveai şi o indemnizaţie…

Nadia Comăneci: Dar nici nu aveam banii mei, pe vremea aceea nu primeam bani.

Marius Tucă: Tot ce pusese mama ta în timp deoparte.

Nadia Comăneci: Extrem de puţin. 

Marius Tucă: Şi nimeni nu ştie că Nadia până la plecarea ei, evadarea ei din România în `89…. Ştii nimic nu e întâmplător, ai fugit în noiembrie `89, cu o lună înainte de Revoluţie, nici o lună.

Nadia Comăneci: Nici măcar o lună.

Marius Tucă: Şi puţină lume ştia că tu erai, şi aici fratele tău vorbeşte foarte bine, erai tratată ca un nimic în România, în `89, în anii aia în care te-ai hotărât să pleci.

Nadia Comăneci: Ştii cum e? Mi s-au tăiat total toate plecările în momentul în care am terminat. De fapt, după ce a plecat Bela în 1981, când am avut acest turneu care de fapt s-a numit Nadia 1981, am făcut în jur de 11 demonstraţii în Statele Unite.

Marius Tucă: Dar au fost ani buni după ce au fugit soţii Karoly în care nu ai mai fost lăsată să ieşi din România.

Nadia Comăneci: Dar acesta a fost începutul. Şi de acolo, totul s-a cam închis pentru mine, dar nu aveam aşteptări la ceva extraordinar...

Marius Tucă: Şi chestiile materiale, totuşi erai Nadia Comăneci.

Nadia Comăneci: Dar nu, nu am avut, nu am fost o persoană care să, nu ştiu cum să spun, nu am făcut că să...

Marius Tucă: Nu aveai bani să plăteşti rata la casă, Nadia, hai să fim serioşi.

Nadia Comăneci: Da, e adevărat, dar ne-am descurcat. Fratele puţin, eu puţin. Mă uit la toată povestea asta ca un supravieţuitor. Da, asta ai, dacă nu îţi convine pleci sau găseşti o metodologie.

Marius Tucă: Şi noi am supravieţuit, fiecare cu supravieţuirea lui, erau milioane de oameni care erau la limita supravieţuirii. Dar totuşi, tu erai Nadia Comăneci!

Nadia Comăneci: Lucrurile micuţe mă deranjau...

Marius Tucă: Şi să nu ai bani să plăteşti o rată la o casă, era un apartament sau era casă…

Nadia Comăneci: Era o casă pe care noi am luat-o, pe care trebuia să o plătesc. Am calculat aşa, în jur de 25 de ani, trebuia să platesc. Nici nu ştiam dacă mai trăiesc 25 de ani ca să plătesc ratele. Dar, ştii cum mă uit? Mă uit la toate lucrurile acestea că ceea ce am învăţat din ce mi s-a întâmplat. Şi nu am fost o persoană care ar fi vrut: Ah, uite pentru ce ai făcut tu, uite îţi dăm, ia! Nu! M-am uitat în jur...

Marius Tucă: Da, dar nici să fii la limită...

Nadia Comăneci: E adevărat, m-am uitat în jur, am văzut foarte multă lume care era necăjită, eu eram, lumea mă cunoştea pentru că am făcut, pentru ce am făcut în 1976, dar la un moment dat m-a deranjat faptul că nu puteam progresa şi nu puteam ajuta cu ceea ce ştiu, înţelegi?

Marius Tucă: Şi România devenise un drum închis pentru tine, de fapt.

Nadia Comăneci: Da bine, mi s-au închis uşile de mult.

Marius Tucă: Că nu puteai să faci nimic.

Nadia Comăneci: Eu nu puteam să plec nici măcar în Bulgaria, nici măcar la Moscova nu puteam să plec şi atunci am zis, trăiesc aşa ... 

Marius Tucă: Era o ţară închisă pentru tine.

Nadia Comăneci: Şi era deschisă pentru alţii.

Marius Tucă: Şi nu mai făceai gimnastică, nu mai făceai nimic.

Nadia Comăneci: Era deschisă pentru alţii care au fost sportivi şi mi-a fost închisă mie. Şi am crezut că nu este corect.

Marius Tucă: Bun, nu o să te întreb, am vorbit mult, am făcut şi o ediţie specială cu fuga ta şi practic ţi-ai câştigat libertatea atunci, ştiu că te-ai sfătuit cu fratele tău şi a zis “Da, trebuie să pleci!”, nu mai intru în amănunte acum. S-au făcut de curând 29 de ani de atunci, ai fugit cu nici mai puţin o lună înainte de Revoluţie şi voiam să te întreb dacă ai mai face încă odată asta.

Nadia Comăneci: Nu! Nu, pentru că trebuie să ai o... o singură dată ai, pot să spun, o doză de nebunie, o intuiţie de a face ceva. E ca şi ce s-a întâmplat în istorie, la gimnastică. Nu poţi să faci de două ori istorie, da? O dată o faci.

Marius Tucă: Am înţeles. Deci nu ai mai face asta?

Nadia Comăneci: Nu, pentru că nici nu m-am gândit când am făcut-o la toate pericolele pe care le pot întâmpina, eram aşa de pornită să fac acest lucru pentru că nu mai era altceva de făcut şi mi-am dat seama că ori trăiesc aşa...

Marius Tucă: Fuga ta, plecarea ta a fost o mare lovitură pentru regim care şi aşa se mai ţinea, bine se ţinea. Eu spun acuma că se mai ţinea, că dacă te întreba cineva în noiembrie cât o să mai dureze Ceauşescu, spuneai că o viaţă.

Nadia Comăneci: Nu ştiam. Dar nu numai eu trăiam în acest sistem şi gândeşte-te că dacă asta este, asta avem, încerci să faci ce poţi de bine cu ceea ce ai, nu?

Marius Tucă: Te întreb un lucru, te-am întrebat şi atunci în emisiunea de acum 18 ani. Tu trăieşti în America, vii şi în România foarte des, te-ai gândit vreodată să te întorci definitiv acasă aici?

Nadia Comăneci:  Nu sunt definitiv nici acolo.

Marius Tucă: Asta ştiu, de aia te întrebam dacă...Crezi că s-ar putea asta?

Nadia Comăneci: Marius, ideea mea este să mă bucur astăzi de astăzi şi mâine de ce se întâmplă, pentru că dacă m-ai fi întrebat în 1979 dacă mă gândesc să plec din România, spuneam că nu. Deci lucrurile se aşează într-un fel încât...

Marius Tucă: Lucrurile la tine au venit toate cum trebuiau să vină.

Nadia Comăneci: Deciziile vin la momentul potrivit.

Marius Tucă: Ţi-a fost greu în primii ani când ai plecat?

Nadia Comăneci: Extrem de greu, pentru că nu aveam familia lângă mine. Perioada grea a fost până când a fost Revoluţia, pentru că nu am avut contact cu familia. Dar eu priveam înainte, undeva sus, să văd o luminiţă. Am făcut pasul acesta, nu îl mai fac înapoi, vom vedea ce se întâmplă, ce creez de acolo.

Marius Tucă: Şi familia ta cumva e acolo, eu nu te-am întrebat întâmplător pentru că Bart e acolo, băieţelul tău Dylan este acolo.

Nadia Comăneci: Familia mea e acolo, dar familia mea e şi aici.

Marius Tucă: E adevărat că şi aici şi mai ales aici este ţara ta până la urmă. Întâlnirea cu Bart e un moment aici în carte, foarte frumos când ai fost tu invitată la o televiziune şi a fost invitat şi el, aţi fost întrebaţi: ”Când v-aţi cunoscut”? Tu l-ai cunoscut în 81 şi el în 76. Tu nici nu îţi aduceai aminte că un băiat timid, blonduţ te-a sărutat pe obraz în 1976.

Nadia Comăneci: La Cupa Americii.

Marius Tucă: La Cupa Americii.

Nadia Comăneci: La Maddison Sqare Garden, cu 3 luni înainte de Olimpiada de la Montreal. Nu mi-am adus aminte pentru că nu m-a impresionat, sau nu mă uitam în partea aceea, înţelegi? Eram mult prea pasionată de ce se întâmpla la paralele şi la bârnă şi plus că eu l-am mai revăzut pe Bart în 1981 la turneele pe care le-am făcut, după care nu am avut nici un contact cu partea cealaltă.

Marius Tucă: Spui că este prietenul tău, este soţul tău, este omul care practic ţi-a dat echilibrul, după anii ăia grei şi după tot ce s-a întâmplat şi evadarea ta din România, că a fost o evadare. Si dă-mi voie să îţi spun ce scrie Bart, nu ştiu dacă îţi aduci aminte ce spune Bart despre întâlnirea cu tine. 

Nadia Comăneci: Nu ştiu.

Marius Tucă: O să afli acuma, de aia m-au angajat aici pe colaborare. “Am sosit la Montreal ca să îi iau Nadiei un interviu şi în speranţa că vom petrece mai mult timp împreună. Atunci mi-am dat seama că în fond aveam de a face cu o persoană fascinantă. Era genul care nu se exterioriza în faţa oricui. Eu sunt genul de om care are 1000 de prieteni pe când ei îi sunt de ajuns 3. Am descoperit o Nadia cu adevărat captivantă, e foarte interesant pentru că eram extrem de diferiţi şi încă suntem, dar era misterioasă şi fascinantă, iar eu aveam o admiraţie fără margini pentru ceea ce făcuse ştiind cât de greu îi fusese, deoarece şi eu am  fost un gimnast bun, dar nu am făcut revoluţie în sport. Am câştigat câteva medalii pentru că am muncit din greu, dar nici nu îmi puteam imagina nivelul la care ajunsese Nadia. În acea perioadă toate cunoştinţele Nadiei şi toţi prietenii din lumea gimnasticii sperau să îi fie bine şi voiau să o ajute cumva, deoarece reprezenta un simbol al acestui sport. Era o ofensă personală ca unul dintre noi, regina de drept a gimnasticii, să se afle în dificultate. Am făcut un lung interviu în exclusivitate pentru ABC, difuzat de ABC şi am păstrat legătura după ce am părăsit Montreal-ul. Mai dădeam câte un telefon din când în când. Simţisem că Nadia avea nevoie de ajutor şi am fost mai mult decât fericit să i-l acord. Abia mai târziu mi-am dat seama că se baza şi pe prietenia mea. Ai dreptate, prietena mea (spui tu), şi eu găseam că Bart era captivant dar pe atunci nu se închegase nici o idilă. În timpul unei convorbiri telefonice m-a întrebat dacă nu aş vrea să îl însoţesc într-un turneu demonstrativ, iar eu i-am răspuns că activitatea mea de gimnastă se terminase. Dacă nu o fac pentru a câştiga medalie mai bine, i-am spus eu, lucrez într-un birou. Bart a încercat să mă convingă că gimnastica putea să însemne mai mult decât medalii, glorie şi perfecţiune. Mi-a propus să vin în Oklahoma şi să ne antrenăm împreună”. Şi uite aşa aţi ajuns şi aţi rămas împreună. Aveţi un băieţel.

Nadia Comăneci: Am creat o mare bază de prietenie, o prietenie extrem de lungă de 4-5 ani, care este extrem de importantă.

Marius Tucă: Înainte de a fi împreună şi de a întemeia o familie. Am citit cartea, cred că e a treia oară când o citesc, cartea a apărut acum câţiva ani în România...

Nadia Comăneci: Tradusă de curând. Nu am făcut nici un fel de PR sau de promoţie pentru cartea aia, pur şi simpu a fost tradusă.

Marius Tucă: Am făcut o paralelă şi asta, o să mai citesc câteva rânduri pentru că sunt două momente incredibile care puse faţă în faţă … şi ar trebui cineva să facă un film cu Nadia, aşa cum s-au făcut filme cu mari personalităţi, artişti, muzicieni, sportivi.

Nadia Comăneci: Oferte au fost, dar ştii ce înseamnă? 

Marius Tucă: Nu a fost nimic care să te convingă.

Nadia Comăneci: Nu, nu, nu. Ca să scriu această carte, şi ştii că e foarte dificil să stau într-un singur loc mai mult de o oră şi un pic…

Marius Tucă: Da, e adevărat.

Nadia Comăneci: M-am gândit la un moment dat că s-au scris foarte multe cărţi, în general, dar va trebui să rămână una care povesteşte viaţă mea de mine. Şi de aceea am, cred că în jur de 2 săptămâni, 3-4 ore pe zi, am petrecut cu această doamnă care m-a ascultat şi totul a fost conversaţional. După cum vezi că această carte este scrisă diferit.

Marius Tucă: E diferită, dar povesteşte foarte bine viaţa ta. Şi eu cred că s-ar putea face un film, pentru că sunt atât de multe...

Nadia Comăneci: Marius, când va fi momentul potrivit.

Marius Tucă: Eu aş pune faţă în faţă, nu sunt cine ştie ce scenarist, cu atât mai puţin regizor, o las pe Daria, fetiţa mea, care are 20 de ani şi face regie de film, să se gândească la asta, aş pune faţă în faţă întoarcerea ta de la Montreal. Nu avem ore întregi să facem, dar o să ne mai întâlnim, în care tu ai fost cumva luată pe sus şi ţi-ai dat seama că ai devenit un erou naţional peste noapte, şi întoarcerea ta în România la 5 ani după ce plecasei. Le-aş pune faţă în faţă cele două secvenţe, cele două trăiri până la urmă. Credeai că în România te uitaseră, că ai făcut parte din istorie atunci când a fost cu Montreal-ul şi uite ce zici: “ M-am înşelat amarnic. Când am coborât cu Bart din avion la Bucureşti mii de români ne făceau cu mâna şi agitau buchete de flori aşteptându-ne pe aeroport. Chiar şi primul ministru în persoană venise să ne întâmpine. A fost ceva ieşit din comun. Cuvintele sunt prea sărace ca să descrie coborârea pe scara avionului, niciodată înainte nu mă simţisem aşa de norocoasă şi iubită de atât de mulţi oameni”. Vezi...`76 fusese la fel: “ Îmi aminteam de teama ce mă incercase în 76 când fusesem întâmpinată de o mulţime în delir după Olimpiada de la Montreal. Pe atunci nu înţelegeam ce însemnam pentru poporul român”.  De fapt ,asta e, că atunci erai copil, nu realizai cu totul, nu conştientizai.

Nadia Comăneci: Când am revenit eram deja terminată cu gimnastica de mult, competiţional, m-am retras în 1984.

Marius Tucă: Da, e adevărat. “Pe atunci nu înţelegeam ce însemnam pentru poporul român, cum ar fi putut un biet copil să îşi dea seama? Dar acum eram adultă, o femeie care se întorcea în ţara pe care o iubea, îmi dădeam seama de importanţa evenimentului atât pentru mine cât şi pentru cei care mă aclamau, fusesem simbolul strălucitor al românilor tineri şi talentaţi. Un simbol a ceea ce românii au crezut că ar fi fost şi ei dacă li s-ar fi oferit şansa”.  Ce bine te reprezintă asta şi într-adevăr că şi în ziua de astăzi ai rămas acelaşi lucru. Nadia rămâne Nadia. Da, întoarcerea aia a fost o chestie incredibilă, îmi aduc aminte de emoţie, nunta care s-a transmis în direct şi spui în carte aici şi aşa e, mi-am adus aminte, că tu nu ai avut imaginile alea clasice de la nuntă, pe scări pentru că erau o mulţime de oameni şi sunt numai instantanee luate de acolo. 

Nadia Comăneci: Nu, nu am. E adevărat.

Marius Tucă: Mai ai ceva de spus în apărarea ta, că eu vreau să te întreb doar dacă există vreo diferenţă între visul românesc de atunci de când erai copil şi visul american dintotdeauna, pentru că ştii că întotdeauna exista visul american?

Nadia Comăneci: Pot să spun un singur lucru, că visez în limba română.

Marius Tucă: Asta e frumos. Că visezi în limba română. Şi exerciţiile le faci tot în limba română?

Nadia Comăneci: Da, dar le greşesc.

Marius Tucă: Pentru că nu te-ai antrenat de atâta timp, e normal. 

Nadia Comăneci: Şi îmi pare rău că greşesc în vis, dar asta e.

Marius Tucă: Nu e nimeni perfect, Nadia. Cu o singură excepţie, Nadia Comăneci. Hai să vorbim despre lucrurile pe care le faci acum şi vreau neapărat să vorbim despre GymNadia. Ce înseamnă GymNadia, spune-mi te rog?

Nadia Comăneci: GymNadia este o creaţie a mea, m-am gândit cum pot să vin cu un nume care să reprezinte ceea ce doresc să fac eu pentru generaţia tânără. Un program care există în SUA de foarte mult timp şi trebuia să existe aici de foarte mult timp, pentru copiii între 3 şi 5 ani. Un fel de joacă organizată, deci un fel de preschool.

Marius Tucă: Cum s-a întâmplat şi în copilăria ta, pentru că înainte de gimnastică propriu-zisă era joaca.

Nadia Comăneci: Preschool Movement Education, da? Pentru că copilul are nevoie de această mişcare, o joacă organizată care îi dă foarte multe satisfacţii.

Marius Tucă: Şi care să nu fie ca o obligaţie, e o joacă exact cum spuneai.

Nadia Comăneci: Nu este o obligaţie. Este o joacă, iar gimnatica este, de fapt, la baza fiecărui sport. Copilul învaţă foarte multe lucruri fiind expus la acest program. Şi m-am gândit, gimnastică – Nadia, ce pot să creez eu ca şi cuvânt şi … GymNadia. 

Marius Tucă: Îmi place foarte mult găselniţa asta.

Nadia Comăneci: Acesta este un lucru pe care l-am creat, noi în SUA, la Academia Bart Connor avem acest program de ani de zile şi m-am gândit, pentru că a existat un loc la patinoar care era al fundaţiei Ţiriac, pentru că şi el a creat acolo o posibilitate pentru copii să joace hochei pe gheaţă, unde Simona Halep sponsorizează o echipă micuţă, care deja a fost la nu ştiu câte competiţii, a rămas un loc liber acolo sus. Şi Ţiriac mi-a spus “Am un loc liber acolo sus, nu ştiu ce să fac cu el.

Marius Tucă: La cucurigu.

Nadia Comăneci: Da. Şi spune el: ”Nu am cum să te urc sus pentru că nu avem scări”. Deci locul există şi zic” Dă-mi-l mie , hai că fac eu ceva, aduc eu un program, îţi aduc echipament din SUA şi hai să facem ceva”.

Marius Tucă: Deci există şi echipament adecvat pentru joaca asta a copiilor.

Nadia Comăneci: Da, sigur, clar, este adus din SUA, compania AAI, American Athletic Incorporation, nu există în România aşa ceva. Programul l-am trimis, a fost deja tradus şi o să începem primele luni cu cineva care îmi este mie extrem de drag, pe care am antrenat în anii când antrenam, o gimnastă care pe vremea aceea se numa Filip Lăcrămioara care între timp, a devenit, a fost şi antrenoare de lot olimpic, s-a căsătorit şi împreună cu soţul ei care a fost de câteva ori în Oklahoma la competiţia Nadia Comăneci Invitational, mă ajută să dau drumul la acest program.

Marius Tucă: Şi copiii cum pot veni, cum se pot înscrie la GymNadia?

Nadia Comăneci: O să îţi dau mai multe detalii pe parcurs, vor fi informaţii, copiii vin pe gratis, se va face o selecţie, 3 ani, 4 ani, 5 ani. Aceşti copii vor crea această baza de joacă şi pot pleca cu această bază în orice alt sport. Pot să rămână în gimnastică, pot să meargă... pentru că înveţi mobilitate, forţă, viteză, socializare cu alţi copii, deci nu îţi dai seama ce înveţi pentru a totul este creat prin joacă.

Marius Tucă: Îţi dai seama că asta se putea face acum 20-25 acum 10 ani, incredibil.

Nadia Comăneci: O să încercăm să creem un început şi să sperăm că între timp vor fi alte locuri în Bucureşţi şi în ţară care să spună “Avem şi noi acest loc...”

Marius Tucă: Eu nu renunţ încă la ideea de a exista totuşi o academie de gimnastică care să se cheme Academia Nadia Comăneci.

Nadia Comăneci: Nu renunţa, că nici eu nu am renunţat.

Marius Tucă: Cred că până la urmă investiţia nu mi se pare colosală să iei o sală poţi să închiriezi să faci academia asta, să chemi copii, să faci selecţie.

Nadia Comăneci: O numesc investiţie în generaţia de azi. Pentru că sportul şi educaţia sunt extrem de importante.

Marius Tucă: Mai ales într-o Românie care e aşa cum e într-o totală învălmăşeală, e şi unul dintre motivele pentru care ne vedeţi astăzi la Marius Tucă Show, în ceea ce este deja şi va fi Smart TV şi aşteptăm părerile voastre să ne scrieţi, aveţi acolo un număr de whatsapp, un număr de sms, o adresa de mail, puteţi să intraţi şi pe pagină mea de Instagram, Marius Tucă, să ne transmiteţi mesajele voastre, Nadiei, mie şi mă rog în general nouă, cu tot ceea ce facem aici. 

Marius Tucă: Nadia la finalul acestei cărţi sunt câteva îndemnuri ale tale care mi se par…

Nadia Comăneci: Cele 10?

Marius Tucă: Cele 10 care mi se par absolut extraordinare. Eu mă bucur foarte tare că astăzi ne-am văzut şi că am făcut această emisiune, pentru mine e foarte important. Vreau să îţi mulţumesc pentru asta. Eşti un om care călătoreşte foarte mult şi e foarte greu de prins şi o să sprijin cu tot ceea ce pot eu ceea ce ai început acum, această şcoală care se cheamă GymNadia. Şi e mai mult decât o şcoală. Cred că e un fel prin care copiii pornesc pe un drum cât se poate de sănătos şi să îi ajute de acum încolo în tot ceea ce vor face, mai ales dacă vor face sport şi nu numai.

Marius Tucă:  Uite ce spui tu aici: “În viaţă mă ghidez după 10 reguli esenţiale. Ele sunt o consecinţă a trecutului, a prezentului şi a speranţelor pentru viitor. 1. Stăpâneşte elementele de bază (cumva au legătură cu gimnastica dar sunt atât de, se pot atât de bine aplica şi în viaţă, tot ceea ce facem şi în ce trăim), 2. Concentrează-te asupra detaliilor, 3. Succesul nu este la îndemâna oricui ca să ajungi la el trebuie să te lupţi, 4. Recunoaşte-ţi greşelile şi învaţă din ele (aici am mari probleme), 5. Defineşte succesul din propriul tău punct de vedere (e adevărat, pentru că de multe ori copiii sunt învăţaţi, îndopati cumva cu această chestie de încredere de către părinţi, tu eşti cel ai bun, tu eşti nu ştiu ce, succesul… şi se trezesc într-o zi că într-o competiţie nu se întâmplă aşa)”

Nadia Comăneci: Trebuie încurajaţi, dar în acelaş timp să fie totuşi realitatea.

Marius Tucă: Realitatea şi atunci să fie din perspectiva lor asta şi mi se pare de bun augur. “Defineşte succesul din propriul tău punct de vedere, bucură-te de începutul ce are la baza o temelie, 7. Fă mai mult decât ţi se cere, 8. Fii original, lasă o semnătură inconfundabilă, 9. Fii gata să te sacrifici, gustul gloriei va fi cu atât mai dulce, 10. Păstrează neştirbită dragostea şi pasiunea pentru ceea ce faci.”Aici la tine a fost un avantaj incredibil, pentru că tu ai făcut cu pasiune şi cu dragoste ce ai făcut şi asta te-a ajutat enorm.

Nadia Comăneci: Dar este important. Şi ceea ce faci tu, faci pentru că te pasionează.

Marius Tucă: Întotdeauna eu am avut mare noroc să fac cu mare bucurie. Hobby-ul meu sau pasiunea mea a devenit şi meserie şi cred că la amândoi a fost important asta.

Nadia Comăneci: Trebuie să fii tot timpul cu un pas înaintea tuturor.

Marius Tucă: Şi asta e adevărat. Asta voiam să zic că ai rămas neschimbată, ne uitam la imaginile alea, te descoperi în fiecare zi, eşti în fiecare zi tu dar cumva şi altfel. Şi alta. Dar în egală măsură rămâi, întotdeauna prin caracterul tău şi prin ceea ce faci tu, Nadia Comăneci. Şi noi în seara asta am văzut-o pe cea mai cunoscută, cel mai cunoscut român din lume, cunoscut doar prin numele mic, Nadia. Îţi Mulţumesc, Nadia, că ai venit!

Nadia Comăneci: Cu drag.

Marius Tucă: O să încheiem emisiunea cu alte imagini incredibile, e vorba despre cele nu ştiu câte note de 10, acele 7 note de 10. Le avem pe toate, în momentul în care ele se anunţă. Mulţumesc, Nadia. Ţineţi aproape. 

 

 

Citește și: