Florin Jinga
4662 vizualizări 11 sep 2019

Asistenta medicală povesteşte cazul unei fetiţe de 3 ani care a murit într-un accident rutier din cauza inconştienţei părinţilor, care nu au fixat-o pe fetiţă cu centurile în scaunul de siguranţă pentru copii.  

„Întreb părinţii care erau conştienţi, în faţă, încă în centurile de siguranţă, dacă sigur aveau doi copii pe bancheta din spate. Cu privirile înmărmurite, în stare de şoc, îmi zic că da, o fetiţă de cinci ani cu autism şi una de trei ani jumătate. Nu întelegeam cum Dumnezeu ar fi putut să dispară copiii ăia din scaunele lor, din centuri. Până să apuc să verbalizez nedumerirea, tatăl îmi spune că dormeau în scaunele lor fără centuri puse şi fixate. Găsim fata de trei ani inconştientă, în stop cardio-respirator, făcută ghem cumva sub scaunul şoferului. Îi punem guler, o aşezăm pe targa metalică şi începem manevrele de resuscitare în câmp la lumina lanternei. (...) Ni se spune că cea mare are ruptură de splină şi este în sala de operaţii, iar cea mică a făcut stop în timp ce era la computer tomograf. Pe imaginile ce au reuşit să le obţină până să i se oprească inima se vedea coloana cervicală ruptă, cu măduva secţionată. Din nefericire, de data asta inima ei se opreşte pentru totdeauna”, povesteşte emoţionată femeia.     

Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătăţii, a preluat postarea şi a adăugat: „Din cei aproape 50 de copii decedaţi în 2018 în accidente rutiere, unul era transportat în scaun auto, iar ceilalţi peste 45 nu erau prinşi cu elemente de siguranţă (scaun sau centură), iar din cei aproape 350 grav răniţi în 2018, 20 erau în scaun auto, iar peste 200 nu folosiseră nici scaun, nici centură”.

Mesajul integral al asistentei:

„Mă numesc Ana şi simt exact ce am descris mai sus, doar că la celalalt capăt al vieţii copiilor dumneavoastră şi într-un mod pentru care acum fac terapie… Sunt asistent medical la SMURD din 2009. De-a lungul anilor am văzut multe, am simţit multe, am învătat multe. Sunt lucruri cu care m-am obişnuit, lucruri care au devenit o rutină pe care o respect riguros, dar mai sunt şi imagini cu care nu am să pot face pace vreodată.  

Era o zi rece de toamnă, iar eu mă gândeam că poate pentru că e duminică, garda mea va fi liniştită… De câte ori nu calculăm superficial şansele de dinainte şi ne gândim: “N-are ce să se întâmple rău”? Ei, bine, acelaşi gând probabil că l-au avut si părinţii Ei, cea despre care ştiu atât de puţine, dar cu toate astea nu o voi uita niciodată!  

Nu sunt cel mai bun prieten al vremii reci, aşa că mă îmbrac bine şi merg să îmi verific ambulanţa. Termin de verificat şi pornesc spre camera de gardă cu gândul la un ceai fierbinte. Liniştea zilei mele (aproape) perfecte de duminică e brăzdată de sunetul asurzitor al alarmei. Avem solicitare. Urcăm în ambulanţa din care coborâsem cu câteva secunde în urmă. Întreb medicul: “Ce avem?” “Accident rutier!” Se întunecase deja, dar traficul era aglomerat. Pe drum, ni se transmite din dispecerat ca sunt 2 maşini implicate si 5 victime, dintre care 2 copii. Ni se mai spune că noi ne vom ocupa de pacientul cel mai grav şi că pentru ceilalţi s-au trimis ambulanţe din localitatea cea mai apropiată. Ajungem la locul accidentului şi coborâm din ambulanţă. Maşina de descarcerarea era deja acolo. Primul semn că accidentul a fost extrem de grav e locul de impact al maşinilor. Fiind afectate părtile din faţă, realizăm că impactul a fost frontal. Luam monitorul, guler cervical şi targă metalică si mergem spre câmp, locul unde au fost proiectate maşinile în urma impactului. Zăresc pe bancheta din spate a unuia dintre automobile două scaune de copil şi mă indrept către ele gândindu-mă naiv (pentru a doua oară în seara aceea) că poate copiii sunt bine (chiar daca scaunele sunt fixate cu faţa la sensul de mers) şi trebuie să ne ocupăm de un adult.  

Apropiindu-mă, observ că scaunele sunt fără copii în ele şi întreb pompierii unde sunt copiii. Îmi răspund repede cei care au sunat că o fetiţă a iesit singura din maşină. Pompierii îmi spun că a preluat-o deja un echipaj medical, numai că e cam confuză şi i-a fost greu sa o convingă să accepte gulerul şi targa metalică. Bun, zic, ăsta e un copil, dar al doilea? De ce nu e în scaun?  

Întreb părinţii care erau conştienţi, în faţă, încă în centurile de siguranţă, dacă sigur aveau doi copii pe bancheta din spate. Cu privirile înmărmurite, în stare de şoc, îmi zic că da, o fetiţă de cinci ani cu autism şi una de trei ani jumatate. Nu întelegeam cum Dumnezeu ar fi putut să dispară copiii aia din scaunele lor, din centuri. Până sa apuc să verbalizez nedumerirea, tatăl îmi spune că dormeau în scaunele lor fără centuri puse şi fixate. Găsim fata de trei ani inconştientă, în stop cardio-respirator, făcută ghem cumva sub scaunul şoferului. Îi punem guler, o aşezăm pe targa metalică şi începem manevrele de resuscitare în câmp la lumina lanternei.  

Începe să plouă, afară e frig, aşa că hotărâm să o urcăm în ambulanţă pentru a o feri de factorii externi care ne-ar putea împiedica să îi repornim inima. În momentul în care am urcat cu ea în ambulanţă, la lumina puternică, realizam că fata este lipsită de orice urmă de traumă, nu are nici o picatură de sange pe ea, dar mai presus de toate că e de neimaginat de frumoasă… mărunţică, delicată, cu o făţucă care mi-a adus aminte de felul în care mi-o imaginam mereu cand eram copil pe Albă ca Zăpada. Atunci am zărit pe pulovărul ei pufos, tăiat de sus pana jos de noi pentru a-i putea monitoriza inima, o mică etichetă autocolantă pe care scria cu marker negru ANASTASIA. Recunosc etichetele, sunt cele care sunt lipite pe hainutele copiilor la locurile de joacă. După zeci de minute de resuscitare reuşim să îi facem inima să bată din nou. Cu speranţă pornim spre spital, rugându-ne să nu intre în stop din nou…   

Pe drum o ţin de mână şi o mângâi pe creştet. Mă gandesc că poate mă simte şi nu mai e speriată… Mă gândesc ca poate chiar o să se trezească din comă… O privesc şi văd pe faţa ei pace… Rezistă până la spital, o predăm plini de speranţă unui medic din UPU. Mergem să completăm materialele consumate şi medicaţia în UPU în care au fost aduşi părinţii fetelor. Mama lor mă recunoaşte şi mă întreabă de starea lor. Deşi nu am voie să fac asta, îi spun ca a ieşit din stop şi că o investighează la spitalul de copii. Mă întreabă dacă o să se facă bine. Îi spun că nu sunt eu în măsură să îi dau această informaţie, dar faptul că a ieşit din stop e semn bun. Îmi zâmbeşte şi îmi mulţumeşte. Luăm tot ce ne trebuie şi pornim către bază.  

Pe drum sunăm la spitalul de copii pentru a ne interesa de starea fetelor. Ni se spune că cea mare are ruptura de splină şi este in sala de operaţii, iar cea mică a făcut stop în timp ce era la computer tomograf. Pe imaginile ce au reuşit să le obţină până să i se oprească inima se vedea coloana cervicală ruptă, cu măduva secţionată. Din nefericire, de data asta inima ei se opreşte pentru totdeauna”, scrie pe blogul Prinţesa Urbană.

Citește și: