Alexandru Costea
188 vizualizări 24 apr 2019

CCR a admis, pe 13 martie, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 93 deputaţi USR, PNL şi PMP şi a constatat că dispoziţiile articolul unic din Legea pentru modificarea şi completarea art.10 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituţionale.

"Referitor la obligaţia procurorului, prevăzută la articolul unic pct.1 din lege, de a dispune renunţarea la urmărire penală, în situaţia în care inculpatul, în cursul urmăririi penale, acoperă integral prejudiciul produs prin comiterea faptei,
majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile şi, de asemenea, la obligaţia instanţei judecătoreşti, prevăzută la art.10 alin.(11) din Legea nr.241/2005, din cuprinsul articolului unic pct.2 din lege, de a dispune pedeapsa amenzii penale în situaţia în care inculpatul plăteşte, în condiţiile prevăzute în ipoteza normei juridice analizate, prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, împreună cu aceleaşi majorări, Curtea reţine că aceste aspecte reprezintă veritabile încălcări ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art.23 alin.(12) din Constituţie şi, totodată, a standardelor de calitate a legii", potrivit motivării publicate de CCR.

Judecătorii Curţii mai notează că legiuitorul nu a prevăzut şi soluţia care poate fi pronunţată de către instanţă, în situaţia acoperirii de către inculpat a prejudiciului în cursul judecăţii, până la primul termen de judecată.

"Articolul unic pct.1 din lege prevede dispunerea soluţiei de renunţare la urmărirea penală, în ipoteza în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Însă, conform art.327 lit.b) din Codul de procedură penală, renunţarea la urmărirea penală este o soluţie ce poate fi dispusă doar de procuror – nu şi de instanţa de judecată- prin ordonanţă, motiv pentru care poate fi pronunţată numai până la finalizarea urmăririi penale. Prin urmare, legiuitorul nu a prevăzut şi soluţia care poate fi pronunţată de către instanţă, în situaţia acoperirii de către inculpat a prejudiciului în cursul judecăţii, până la primul termen de judecată", potrivit CCR.

Curtea apreciază că articolul unic pct.1 din lege "[cu referire la art.10 alin.(1) din Legea nr.241/2005] este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind practic inaplicabil în ipoteza plăţii, în cursul judecăţii, până la primul termen de judecată, a sumelor calculate, conform algoritmului prevăzut în ipoteza normei analizate, de către inculpatul care a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art.8 şi 9 din Legea nr.241/2005".

De asemenea, Curtea constată că legea criticată nu prevede aplicarea unui regim juridic diferit, unor persoane aflate în situaţii similare, ci dimpotrivă, prevede aplicarea unuia dintre regimurile sancţionatorii prevăzute la alin.(1)-(12) ale art.10 din Legea nr.241/2005, după cum subiectul acuzat de evaziune fiscală înţelege să acopere prejudiciul produs prin comiterea faptei în etapa urmării penale sau în cursul judecăţii, ori în termen de 1 an de la pronunţarea sentinţei prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Judecătorii au mai constatat că legea obligă procurorul să renunţe la urmărirea penală în situaţia săvârşirii unor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care depăşeşte 7 ani, aspect ce contravine logicii reglementării instituţiei renunţării la urmărirea penală.

"Prevederile art.10 alin.(1) din Legea nr.241/2005, astfel cum acestea sunt modificate prin articolul unic pct.1 din legea analizată, reglementează dispunerea renunţării la urmărirea penală, în cazul săvârşirii unei infracţiuni reglementate la art.8 sau 9 din Legea nr.241/2005, în condiţiile acoperirii de către inculpat a prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Însă, limitele speciale ale pedepselor cu închisoarea prevăzute pentru infracţiunile reglementate la art.8 alin.(1) şi (2) din Legea nr.241/2005 sunt de la 3 la 10 ani [în cazul infracţiunii prevăzute la art.8 alin.(1) din Legea nr.241/2005] şi, respectiv de la 5 la 15 ani [în cazul infracţiunii prevăzute la art.8 alin.(2) din Legea nr.241/2005]. Totodată, limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute pentru infracţiunea reglementată la art.9 din Legea nr.241/2005 sunt de la 2 la 8 ani, limita maximă putând fi majorată cu 5 ani, conform art.9 alin.(2) din Legea nr.241/2005, iar cea minimă cu 7 ani, în condiţiile art.9 alin.(3) din aceeaşi lege", arată motivarea.

În acelaşi timp, Curtea Constată că prevederile art. 10 din Legea 241/2015 coroborate cu cele ale art.8 şi 169 din Legea nr.241/2005 permit suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru pedepse mai mari de 3 ani, în timp ce dispoziţiile din Codul penal prevăd că soluţia anterior menţionată poate fi dispusă doar dacă pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani.

Potrivit Curţii, chiar dacă Legea 241/2005 reprezintă o lege specială, aceasta nu poate să prevadă un regim diferit de aplicare a instituţiilor de drept penal reglementate în Partea generală a Codului penal, cum este şi instituţia suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, decât cu încălcarea principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.

"De asemenea, articolul unic pct.2 din lege face referire, în teza a doua a textului propus pentru art.10 alin.(12) din Legea nr.241/2005, la transformarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare.
Însă o astfel de instituţie (cea a „transformării”) nu există în dreptul penal românesc, fiind cunoscute doar instituţiile revocării şi anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementate la art.96 şi 97 din Codul penal. Prin urmare, sintagma folosită este non-juridică, aspect ce contravine rigorilor prevăzute la art.8 alin.(4) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative", conform sursei citate.

Judecătorii au mai constatat că, potrivit normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor”.

Curtea a mai constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare
la claritatea şi previzibilitatea legii.

Citește și: