Gandul.info
Ramona LOZNIANU
Mihaela STOICA
5013 vizualizări 26 sep 2013

De ani buni părinţii „cofinanţează” sistemul de învăţământ românesc cu milioane de euro. Un calcul simplu şi minimal arată că numai din aşa-zisul fond al clasei şi al şcolii în sistem intră aproximativ 70 de milioane de euro anual, în condiţiile în care în preuniversitar sunt circa 3 milioane de elevi şi fiecare contribuie cu cel puţin 100 de lei (300.000.000 de lei). Aceşti bani se cheltuiesc nu doar pentru banalele consumabile (hârtie igenică, săpun, detergent, coli, dosare, markere, cretă, burete, toner pentru imprimantă), dar şi pentru renovarea şi dotarea claselor cu table, bănci, videoproiectoare, calculatoare, parchet, dulapuri sau cuiere. Şi lucrurile nu se opresc aici.

În zilele următoare, gândul va publica o serie de articole prin care va arăta cât îi costă pe părinţi crearea unor condiţii decente pentru copiii lor în şcolile de stat din România şi cum sistemul îi obligă să pună umărul la înflorirea afacerilor editurilor care publica auxiliare şi manuale, dar şi la cele ale afterschool-urilor. Pe de altă parte, gândul va prezenta situaţia şcolilor în care contribuţiile părinţilor au devenit legale prin constituirea lor într-o organizaţie non-profit. 

Gândul demarează campania “Şcoală nouă” prin intermediul căreia îşi propune să determine ministerul Educaţiei şi autorităţile abilitate să creeze cadrul legal astfel încât plăţile pe care părinţii le fac an de an pentru a suplini lipsurile din şcoli să devină legale. De asemenea, propunem schimbarea statutului juridic al şcolilor astfel încât cei care doresc să poată redirecţiona 2% din impozitul pe venit către şcoli aşa cum o pot face în prezent pentru ONG-uri.

Banii pe care statul îi alocă sunt insuficienţi, dar părinţii care înţeleg că şcoala este o problemă a comunităţii şi vor să finanţeze şcoala nu o pot face în mod legal. O fac însă ilegal, iar sumele nu sunt deloc neglijabile.

Soluţia o poate reprezenta legalizarea aşa-zisului fond al clasei şi al şcolii. Mai exact, şcoala să poată deţine un cont bancar unde părinţii să vireze suma pe care o doresc, dacă doresc, şi pe care să îl administreze şcoala. În acest moment, şcolile au conturi deschise prin Trezorerie, în care pot face operaţiuni numai instituţiile publice.

Pentru a deveni realitate, una dintre posibilităţi ar fi un amendament la actuala Lege a Educaţiei, nr.1 / 2011, prin care şcolile să aibă dreptul să deschidă conturi exclusiv pentru donaţii, în care să se depună legal banii pe care părinţii îi dau acum către unităţile de învăţământ preuniversitar la fondul clasei. În prezent acest lucru este imposibil pentru că şcoala este ordonator terţiar de credite, potrivit Legii Finanţelor Publice 500/2002 (Art 21(3)). Amendamentul trebuie urmat de o Hotărâre de Guvern care să reglementeze clar mecanismul de legalizare a fondului clasei, astfel încât părinţii să poată verifica că banii lor sunt cheltuiţi exclusiv în beneficiul copiilor lor.

Modificări şi completări trebuie aduse şi Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ (nr.4925/2005) care în acest moment prevede posibilitatea ca părinţii să poată propună o sumă minimă prin care să contribuie la întreţinerea, dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale a clasei ori a unităţii de învăţământ (Articolul 48, alineatul (2)), dar nu face nicio referire la existenţa unui cont bancar care să fie administrat de un contabil, ceea ce face ca acum aceste iniţiative să se afle în afara zonei fiscalizate. 

Singura soluţie legală şi eficientă în acest moment este constituirea unui ONG al părinţilor, care are însă limitele sale. Sponsorizarea, o altă modalitate legală, nu a devenit o practică din cauza birocraţiei pe care o presupune.      

Cum finanţează statul învăţământul

În prezent, finanţarea sistemului de învăţământ urmează principiul potrivit căruia banii urmează elevul. Asta înseamnă că şcolile primesc bani în funcţie de numărul de elevi pe care îl au. Astfel, în fiecare an, se stabileşte un cost per elev în funcţie de mai multe criterii: nivel de învăţământ, filieră, profil, specializare/domeniu, limba de predare, mediul urban/rural şi alţi indicatori specifici de învăţământ.  

Pentru anul 2013, pentru un elev din învăţământul primar din mediul urban statul alocă 1.847 lei pe an, în timp ce pentru unul care învaţă în mediul rural, 2.200 de lei. În cazul ciclului gimnazial, un elev din mediul urban primeşte 2.420, iar unul din mediul rural, 2.783 de lei. Pentru un elev care urmează cursurile unui liceu teoretic, statul alocă 2.420 de lei indiferent de zonă în care învaţă, în timp ce pentru un elev care merge la un liceu tehnologic, militar sau pedagogic, 2.503 lei, potrivit Hotărârii 72/2013 privind aprobarea normelor metodologice pentru determinarea costului standard per elev. 

Banii sunt alocaţi prin intermediul autorităţilor locale, mai exact al primăriilor. Astfel, înainte de începerea anului şcolar, fiecare unitate de învăţământ comunică inspectoratului numărul de elevi pe care urmează să-l aibă, inspectoratul dă aviz şi comunică sistemului de finanţe publice. De aici banii ajung în contul primăriei şi, mai departe, în contul fiecărei şcoli.

Pe lângă finanţarea de bază, Legea Educaţiei prevede şi o finanţare complementară (art.105), asigurată din bugetele locale pentru reparaţii capitale, consolidări, burse, transportul elevilor şi profesorilor etc, dar şi o finanţare suplimentară (art. 107) care se acordă ca sumă globală fixă din bugetul Educaţiei pentru premierea unităţilor de învăţământ preuniversitar cu rezultate deosebite.  

Numai că banii nu sunt suficienţi. Dacă imaginăm situaţia în care într-o clasă din ciclu primar sunt 25 de elevi, bugetul anual al acestei clase este, în medie, de 50.000 lei. Din aceşti bani, aproape o treime (14.500 de lei) o reprezintă numai salariul anual al învăţătoarei, calculat la o medie lunară de 1.200 lei, fără a lua în calcul plăţile către asigurările sociale care sunt plătite din aceeaşi bani. Dar elevii din ciclul primar au şi profesor de limbă străină, de religie şi de educaţie fizică. În plus, din acest buget trebuie plătite şi salariile personalului auxiliar, materiale şi servicii, precum şi întreţinerea curentă, potrivit articolului 104 din legea Educaţiei.

Potrivit acestei simulări de calcul este evident că cea mai mare parte din suma alocată unui elev merge către plata salariilor cadrelor didactice şi a utilităţilor. În consecinţă, tot ce ţine de dotarea sălilor de clasă, de la hârtie igenică şi săpun, pănă la imprimantă şi proiector, se face pe cheltuiala părinţilor.  

Cum finanţează părinţii sistemul de învăţământ

Învăţământul de stat este gratuit, potrivit Constituţiei. Însă părinţii care au copii la şcoală ştiu că lucrurile nu stau deloc aşa. De la rechizite, manuale şi auxiliare, la uniformă, fondul clasei şi miciile cadouri pentru învăţătoare şi profesori, părinţii care au un copil la şcoală cheltuie mimim 1.100 de lei anual, fără a lua în calcul serviciile de afterschool la care pot apela şi care urcă costurile anuale considerabil. Suma nu include nici banii pe care în special părinţii care au copii în ciclul primar îi plătesc pentru renovarea şi dotarea sălilor de clasă. O practică foarte răspândită, dar lipsită de un cadru legal.   


 

Mare parte din cheltuielile necesare pentru a trimite un copil la şcoală este firesc să fie suportată de părinţi. Problema o reprezintă însă faptul că pe lângă rechizite, ghiozdan şi îmbrăcăminte, părinţii cheltuiesc sume considerabile pentru renovarea şi dotarea sălilor de clasă, pe manuale – care teoretic sunt gratuite -, auxiliare şi culegeri.

În special părinţii care au copii în ciclul primar sunt puşi în situaţia de a contribui pentru dotarea sălii de clasă cu tablă, parchet, jaluzele, imprimantă, proiector, cuier, dulapuri. Uneori li se cere să suporte şi costurile zugrăvirii sălii de clasă. Cei mai mulţi părinţi, conştienţi de lipsurile din şcoli, nu refuză pentru că îşi doresc cele mai bune condiţii pentru copiii lor şi pentru asta „dau oricât”, aşa cum ei însuşi mărturisesc.

Suma pe care părinţii o plătesc pentru crearea unor condiţii normale de învăţare pentru copiii lor este greu de estimat pentru că dotările de care este nevoie diferă de la caz la caz. Mai mult decât atât, în funcţie de situaţia materială a părinţilor, dotările considerate "obligatorii" diferă.     

Părinţii copiilor din clasele gimnaziale scapă de problema dotărilor pentru că aceştia învaţă de obicei într-o sală de clasă renovată şi amenajată de părinţii copiilor din ciclul primar.   

„În clasa I, ne-au cerut bani pentru dulapuri, astfel încât fiecare copil să aibă dulapul lui. Am dat. În clasa a V-a, copilul a fost mutat în altă clasă şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu acele dulapuri”, povesteşte o mamă al cărei băiat învaţă la o şcoală din centrul Capitalei.
  
Programa pentru ciclu primar presupune multe activităţi pentru desfăşurarea cărora în sala de clasă este nevoie de un proiector, calculator, imprimantă şi, implicit, de toner.

„Noi am făcut rost de o sponsorizare şi nu a fost nevoie să cumpăram calculator şi imprimantă”, povesteşte mama unui băiat care învăţă la o şcoală din sectorul 6. „La fiecare şedinţă cu părinţii strângem bani să încărcăm tonerul”, spune un alt părinte. 

O altă mămică, al cărei băiat tocmai a început clasa pregătitoare, spune că învăţătoarea le-a cerut părinţilor să caute cea mai bună ofertă pentru o imprimantă şi unul dintre ei să meargă să o cumpere. 

„În clasa I, i-am cumpărat fetiţei bancă pentru că nu putea să stea pe cea din clasă. Era ruptă şi venea în fiecare zi cu hainele agăţate. Am preferat să îi cumpăr bancă împreună cu mama colegei ei decât să îi cumpăr haine săptămânal”, îşi aminteşte mama care a plătit 500 de lei pentru banca pe care fiica sa o va folosi până în clasa a IV-a.

Şi exemplele pot continua. Suportând astfel de cheltuieli, sumele mai mici pe care le dau pentru hârtie igenică, săpun, coli de hârtie, cretă, burete, markere şi tot felul de consumabile li se par „derizorii”. Pentru aceste cheltuieli se strânge aşa-zisul fond al clasei care nu este obligatoriu, aşa cum spun cei mai mulţi dintre părinţi, şi pe care îl gestionează unul dintre părinţi. Suma variază în funcţie de şcoală, dar în medie se ridică la 50-60 de lei pe an. Pe lângă fondul clasei, părinţii dau bani şi pentru fondul şcolii (50 de lei pe an).

Părinţii vorbesc cu uşurinţă despre ajutorul pe care îl dau şcolilor, dar se feresc să îşi decline identitatea sau să spună la ce şcoală învaţă copii lor, de teamă că aceştia ar avea de suferit. Acest lucru se întâmplă pentru că în acest moment nu există un cadru legal care să le permită părinţilor să contribuie la bunul mers al lucrurilor în şcoli.

Părinţii vor să rămână în anonimat şi când vine vorba de cadourile pe care le dau în special învăţătoarelor, chiar dacă nu puţine sunt cazurile când miciile atenţii care demonstrează „bunul simţ” şi „recunoştinţa” părinţilor înseamnă un robot de bucătărie, o combină frigorifică sau bijuterii. Astfel, părinţii încearcă probabil să compenseze salariile mici din sistemul de învăţământ.

Legalizarea aşa-zisului fond al clasei ar fi şi o măsură anti-fraudă, în condiţiile în care profesorii acuzaţi că au primit mită la examenul de bacalaureat de anul acesta au motivat că banii reprezentau de fapt fondul clasei sau al şcolii. 

ONG-ul, singura soluţie legală de a da bani la şcoală

Părinţii care vor să contribuie în mod legal pentru îmbunătăţirea condiţiilor din şcoli o pot face dacă se asociază într-o organizaţie non-profit. Astfel, părinţii care doresc pot depune bani în contul acestei asociaţii, care are dreptul să cumpere legal lucrurile necesare şi să le doneze şcolii. Pentru că este un ONG poate organiza şi diverse activităţi care să genereze venituri, poate primi sponsori sau cele două procente din impozitul de venit.

Neajunsurile acestui tip de organizare îl reprezintă faptul că este nevoie de implicarea unor părinţi care să ştie să gestioneze o organizaţie de acest tip, precum şi faptul că în cazul asociaţiaţilor deja constituite, unele primării percep chirii, în condiţiile în care clădirile şcolilor sunt proprietatea lor.   

Cum s-a modificat sistemul de finanţare pentru învăţământul de stat

Principiul finanţării în funcţie de elev a fost aplicat începând cu anul 2010, după ce ministrul Educaţiei de la acea vreme, Daniel Funeriu, a iniţiat o Hotărâre de Guvern în acest sens la finele lui 2009. Până atunci, finanţarea se făcea în funcţie de numărul şi tipul de posturi.

În 2010, finanţarea per elev se reducea doar la plata cadrelelor didactice şi a personalului auxiliar. Unul dintre principalele efecte ale aplicării acestui sistem a fost implicarea învăţătorilor şi profesorilor în aducerea şi reţinerea copiilor la şcoală pentru că aceştia îşi primeau salariu în funcţie de numărul de elevi pe care îl aveau. Astfel, dacă în 2008-2009, 14.000 de copii abandonau şcoala între clasa I şi clasa a IV-a, în 2011-2012, numărul acestora a scăzut la 4.000, a explicat pentru gândul fostul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu.

În 2011, prin legea Educaţiei (art.104), costul per elev s-a extins la toate cheltuielile, mai puţin construcţii noi şi transportul elevilor şi al profesorilor. 

Citește și: