Andrei Luca POPESCU
8640 vizualizări 14 sep 2015

În 1977, când Nicu Covaci le-a pus problema din senin, la Timişoara, să fugă din ţară, Josef Kappl, Erland Krauser şi Ovidiu Lipan Ţăndărică erau, împreună cu Mircea Baniciu, un fenomen în România comunistă. Formaţia Phoenix avea un succes imens, însă în anii ’70 ajunsese să fie un fenomen mai degrabă underground, fiind pe rând interzisă în concerte, la televiziune şi la radio, de cenzura comunistă.

„Am fost o trupă cu mare succes în România în anumite vremuri grele, în care am riscat foarte mult pentru a ne putea exprima ideile, mesajul, prin muzica pe care am făcut-o. Am riscat, pentru că, la un moment dat, am devenit foarte puternici din punct de vedere al succesului. Bineînţeles că acest lucru a devenit alarmant pentru cei care erau la conducere şi care răspundeau de aşa-numita cultură a României, care se reducea la un moment dat la celebra Cântarea României. La un moment dat, pentru că am devenit atât de importanţi şi periculoşi pentru sistemul respectiv, au început să ne interzică – ne-au interzis apariţiile la televiziune, apoi la emisiunile radio unde se cântau tot mai puţin piesele Phoenix din anii ’70 şi la un moment dat ne-au interzis chiar şi concertele. Deci practic posibilitatea noastră de a supravieţui prin ceea ce făceam era egală cu zero. Bineînţeles că dorinţa de libertate, de a purta cultura noastră în afara hotarelor României era mult prea mare ca noi, ca o pasăre care nu s-a mulţumit cu colivia, să rămânem în ţară. La un moment dat s-a ivit această idee şi dorinţă de a părăsi ţara, pentru a demonstra că nu suntem de acord cu acea colivie pe care a creat-o sistemul trecut”, povesteşte pentru gândul fostul basist Phoenix Josef „Ioji” Kappl.

În 1976, Nicu Covaci, liderul formaţiei, plecase din ţară şi se însurase cu o olandeză. Un an mai târziu, după inundaţiile şi cutremurul din 1977, Covaci s-a întors  împreună cu un prieten german, cu care membrii Phoenix se cunoşteau din vizitele pe care acesta le făcea ocazional la Timişoara, părinţii săi fiind originari din România. Cei doi veniseră în ţară cu un mic camion, pentru a lua instrumentele şi echipamentele de concert ale lui Nicu Covaci. După o serie de concerte despre care Ioji Kappl nu îşi explică nici acum cum au fost posibile, dată fiind interdicţia asupra Phoenix, decât prin dorinţa unor autorităţi locale de a mai câştiga nişte bani, Covaci i-a adunat pe membrii de atunci ai Phoenix, cu excepţia lui Mircea Baniciu, şi le-a făcut oferta.

„Covaci cu acest prieten au pus la punct un fel de plan al evadării noastre, noi neştiind prea multe despre acest plan, nici nu bănuiam. A fost o aventură foarte periculoasă, însă dorinţa de libertate a învins orice fel de frică şi de răzgândiri în acest sens. Toată lumea se uita nedumerită, e vorba de Ovidiu Lipan, de mine şi de Erlend Krauser. Dar am înţeles despre ce e vorba, s-a făcut linişte, tăcere de minute întregi, după care am hotărât să urmăm aceste planuri”, îşi aminteşte Kappl, spunând că lipsa lui Baniciu din acest plan nu îi este clară nici acum – unii spunând că el nu a vrut să plece, însă cel mai probabil că Nicu Covaci nu a vrut să îl cheme în această aventură.

Fuga. „A fost extraordinar, o senzaţie de parcă am ajuns în Rai”

Plecarea celor trei „phoenix-i” către Germania, în camionul lui Nicu Covaci şi al prietenului lor german, s-a petrecut noaptea, în ascunzişul boxelor de concert ale lui Covaci. Difuzoarele boxelor fuseseră scoase, iar boxele fuseseră pregătite cu pânze negre în spatele găurilor de emisie, în caz că grănicerii s-ar fi uitat cu lanterna în ele. Camionul Phoenix a pornit spre graniţa cu Serbia, către ieşirea de la Drobeta Turnu Severin, îşi aminteşte Ioji Kappl.

„Era noapte, ajunsesem cam pe la ora 1 aşa, în 30 mai. A durat cam mult la frontiera românească, până au venit grănicerii, până s-au controlat fişele instrumentelor. Era vorba să descărcăm camionul, să fie totul controlat mai cu atenţie, dar din noroc s-a renunţat la acest lucru, pentru că în momentul când au deschis uşa din spate a camionului, s-au speriat când au văzut câte lucruri erau acolo, cât de plin era camionul. Şi atunci au renunţat la control. Au dispărut toţi, s-a făcut linişte, auzeam doar paşii unui grănicer care patrula pe acolo. Şi după vreo 30-40 de minute, poate o oră, s-au întors înapoi, au bătut de trei ori în maşină, semnal care zicea că totul e în ordine. Şi atunci am pornit-o, noi fiind ascunşi în boxe. Boxele aveau un capac prins în spate cu foarte multe şuruburi şi înainte de graniţă cu vreo 30 km, intraserăm în boxe, iar Covaci a înşurubat aceste şuruburi şi am trecut de graniţa românească, am ajuns la cea sârbească şi acolo am mai stat încă vreo 40 de minute. Grănicerii dormeau, până s-au trezit, până au înţeles despre ce e vorba, sigur că a trecut timp. La un moment dat au venit înapoi şi au bătut iar de trei ori în carcasa maşinii. Şi am pornit-o prin Serbia, prin Iugoslavia de fapt”, povesteşte Kappl.

Ajunşi în Iugoslavia, deşi scăpaseră de partea cea mai grea – graniţa românească – muzicienii au fost nevoiţi să rămână tot ascunşi în boxe, pentru că la vremea respectivă sârbii aveau înţelegere cu românii să întoarcă fugarii prinşi, în România.

„Am călătorit în continuare cu frica în oase. După vreo 30-40 km de graniţă, am oprit într-o pădure pe un munte şi acolo ne-a scos din boxe. Am ieşit afară să respirăm şi să ne întindem oasele. Era o situaţie atât de minunată, pentru că scăpaserăm de acea graniţă foarte periculoasă. Vârful dealului unde ne-am oprit era înconjurat de nori şi noi pluteam ca pe o insulă în norii aceia, cu soare şi cu cer albastru. A fost extraordinar, o senzaţie de parcă am ajuns în Rai. Am stat câteva minute şi am pornit-o iarăşi spre graniţa Iugoslaviei cu Austria”, spune Ioji Kappl.

Graniţa cu Austria. Claustrofobia lui „Ţăndărică” a costat 4.500 de mărci

„Scăpând de iugoslavi, am crezut că totul e în ordine. Dar de unde! Austriecii nu ne-au lăsat să intrăm, noi tot în boxe eram ascunşi, pentru că scopul era să ajungem în Germania, dacă ne prindea în Austria trebuia să cerem azil politic acolo. Austriecii nu ne-au dat voie să trecem până nu am plătit 4.500 de mărci cauţiune pentru instrumente, o garanţie că nu le vindem în Austria. Suma se plătea la intrare şi se restituia la ieşire”, povesteşte Kappl.

Alex, prietenul german care conducea camionul, şi-a sunat toate cunoştinţele din Germania, să îi trimită bani, astfel că muzicienii au fost nevoiţi să înnopteze două nopţi la graniţa Iugoslaviei cu Austria. Apoi au pornit din nou către Germania.

„S-a întâmplat însă un incident. În Austria, trebuia să facem un stop şi băieţii au zis că nu deschidem boxele până nu ajungem acolo. Însă Ţăndărică a început să zbiere, pentru că a început să sufere de claustrofobie: „Vreau afară, nu mai pot…”. Băieţii din faţă bineînţeles că nu auzeau nimic, din cauza zgomotului, a motorului. Am ajuns la un semafor unde se putea mai bine auzi şi şi-au dat seama ce se întâmplă în spate. La prima parcare, a venit Covaci în spate şi a deschis uşa, însă uşile erau sigilate, austriecii după ce au încasat cauţiunea, au sigilat. În grabă, sigiliul s-a rupt, ca să-l elibereze pe Ovidiu din boxă. Lucrurile s-au liniştit, dar după ce am ajuns la graniţa de ieşire din Austria, austriecii au întrebat unde e sigiliul. Sigiliul fiind rupt, nu am mai primit banii înapoi. Deci am ajuns în Germania deja cu datorii”, râde acum Ioji Kappl, amintindu-şi drumul spre libertate.

Ajunşi în Germania, la Frankfurt apoi la Osnabruck, muzicienii de la Phoenix au început procedurile de obţinere a azilului politic. Pentru Kappl şi Krauser, lucrurile au mers mai rapid, ei fiind de etnie germană, însă Nicu Covaci şi Ovidiu Lipan Ţăndărică şi-au obţinut şi ei actele de Germania.

Muzică şi lopeţi. Scurta experienţă pe şantier a doi Phoenix-i

Germanii s-au purtat foarte cumsecade cu noi, majoritatea dintre noi ştiam şi germană, pentru că ăsta e primul lucru care ţine de un proces de integrare, să ştii limba, să poţi să comunici cu lumea. În rest, am spus că suntem muzicieni şi ne-am văzut de treabă. La început am avut probleme cu cântatul, pentru că nu eram absolut deloc cunoscuţi, noi am pierdut din vedere faptul că plecaserăm din ţară, unde eram pe vârful succesului, unde aveam publicul nostru care înţelegea textele, ne ştia, ne iubea. Lucrurile astea le-am uitat, aici a trebuit să începem de la zero. Şi mai era şi nenorocirea că nu-l aveam pe Baniciu, care era vocea trupei”, îşi aminteşte Ioji Kappl.

Cu actele în regulă, Kappl şi Krauser s-au înscris la agenţia de plasare a forţei de muncă, sperând la job-uri legate de profesia lor. Au primit însă mai ales oferte individuale, nu ca formaţie, lucru pe care nu l-au acceptat pentru că ar fi însemnat să se despartă – Kappl ar fi trebuit să plece pe vapor în Suedia, Krauser undeva în Olanda, să cânte.

La un moment dat ne-a venit o ofertă să lucrăm pe un şantier de îngropat cabluri de telefon. Era o firmă olandeză. Am zis hai să mergem. Eu şi Krauser aveam acte germane şi aveam dreptul la lucru, ceilalţi din circuitul de azil nu aveau dreptul, deci noi doi trebuia să ţinem spatele şi celorlalţi doi. Ne-am dus dimineaţa la 6, ni s-au dat nişte instrucţiuni, nişte unelte şi hai la săpat. Era o temperatură de vreo 38 de grade şi vă daţi seama, noi cu lopeţile nu aveam experienţă, noi ne ocupam de cântat. Ne uitam la ceilalţi care lucrau cu sârg şi încercam să-i imităm. Şeful trecea din când în când şi se uita ce se întâmplă. Şi la 1, la pauza de prânz, ne-a chemat în biroul lui şi ne-a spus: mă, voi chiar sunteţi muncitori? Nu, i-am spus, noi facem muzică. Fii atent, zice, luaţi fiecare 30 de mărci şi să nu vă mai văd pe aici. Ne-a plătit orele pe care le-am muncit, între ghilimele. Asta a fost aventura noastră cu lopeţile. Nu înseamnă că eram puturoşi, noi ne-am dat silinţa, dar nu eram calificaţi pentru această muncă, şi acolo îţi trebuie o calificare”, îşi aminteşte fostul basist Phoenix începuturile grele de refugiat în Germania.

Exodul spre Europa. „Sunt, la fel, un refugiat şi am fost primit cu drag şi prietenie”

Privind la ce se întâmplă acum în Europa, când sute de mii de refugiaţi şi imigranţi sirieni, irakieni sau africani vin către Occident, pentru a scăpa de războaiele şi greutăţile din ţările lor, Ioji Kappl crede că atât în România, cât şi în Vest s-a creat deseori o imagine greşită, care duce la respingere agresivă. Kappl consideră că cei care au nevoie de ajutor trebuie ajutaţi, iar cei care vin cu alte planuri ascunse trebuie atent selectaţi şi respinşi.

Toate fricile şi toate gândurile negative pornesc de la informaţia greşită, de la faptul că nu există o informaţie obiectivă. Toate informaţiile sunt în sensul de a incita, de băga frica în oase – aoleu, vin ăştia şi omoară şi nu ştiu ce. Noi trebuie să privim tot fenomenul acesta cu refugiaţii foarte diferenţiat. Poziţia mea este – ajută-i pe cei care au nevoie de ajutor, selectează-i, uită-te la ei, cine are nevoie şi vrea să-şi salveze viaţa din situaţia nenorocită în care se află Siria, ei trebuie ajutaţi. Este datoria fiecărui popor să ajute refugiaţi care sunt în nevoie. Noi trebuie să-i respingem pe cei care vin cu alte planuri aici. Sunt mulţi şi mă îngrijorează foarte mult indiferenţa cu care tratează politica europeană aspectul posibilităţii infiltrării unor elemente teroriste”, spune Ioji Kappl.

Muzicianul consideră însă că, în timp, va trebui rezolvată problema de bază a acestui fenomen al refugiaţilor, şi anume situaţia din ţările lor. Kappl crede că, aşa cum în al Doilea Război Mondial comunitatea internaţională s-a mobilizat împotriva regimului hitlerist, ar trebui acum să se concentreze pe situaţia din Siria.

„Pot să vă spun că sunt, la fel, un refugiat şi am fost primit cu drag şi prietenie. Noi nu putem, cu civilizaţia noastră, să-i respingem pe cei care au nevoie. Tot ce se scrie în România este incitant. E o informaţie greşită, pentru că toată lumea se teme de parcă ar veni nu ştiu ce pe capul nostru. Importantă este informaţia corectă şi diferenţierea – să-i selectăm pe cei care folosesc acest curent pentru alte scopuri. Bineînţeles că mulţi se gândesc că sunt bani care se primesc, fiecare se gândeşte la o viaţă mai bună. Dar Europa nu poate să primească sute de milioane oameni. Însă cei care sunt în pericol şi vor să îşi salveze viaţa trebuie ajutaţi. Problema este că ar trebui rezolvate lucrurile acolo de unde pornesc. În al Doilea Război Mondial, comunitatea internaţională a reuşit să facă o coaliţie prin care să învingă acel regim îngrozitor din Germania, de sub Hitler. De ce nu e posibil ca azi să se creeze iar o coaliţie care să pornească împotriva răului care s-a constituit în Siria? Pentru că nu o să se poată primi tot poporul sirian în Europa. E exclus, posibilităţile sunt reduse”, spune Ioji Kappl.

Citește și: