Mădălina CHIŢU
35077 vizualizări 15 iun 2014

„Am consultat trei medici şi toţi mi-au dat diagnostice diferite”. Vi se pare cunoscută această frază? Fie aţi spus-o dumneavoastră, fie aţi auzit-o de la un apropiat. Potrivit Institutului Naţional de Diagnostic, oficial, în România unul din zece diagnostice este pus eronat. Este un procent oficial. În realitate, lucrurile stau mult mai rău. Cifra furnizată de Institutul Naţional de Diagnostic este bazată doar pe plângerile de malpraxis depuse de pacienţi la Colegiul Medicilor din România. Majoritatea românilor care primesc diagnostice greşite nu depun plângere.

Aceasta este jumătatea goală a paharului. Jumătatea plină v-o prezentăm mai jos.

Într-o ţară în care la fiecare patru ore un medic român pleacă din ţară şi în care media doctorilor la 1.000 de români este de 1,9 specialişti, comparativ cu restul ţărilor europene - unde media este de 3,4 medici la 1.000 de locuitori- , există şi oameni care aleg să profeseze în România, în ciuda lipsurilor din sistem. Ba, mai mult, refuză eroarea medicală.

Dr. Virgil Ionescu: "Din păcate, profesia noastră este destul de plină cu astfel de oameni care oferă speranţe deşarte pacienţilor, iar medicul are datoria să le spună până unde este posibil să lupţi şi până unde nu"

Omul care refuză eroarea

Virgil Ionescu, medic primar în Radiologie - Imagistică medicală, preferă să privească zile întregi o analiză înainte să diagnosticheze un pacient: „Unele cazuri sunt foarte uşoare, altele sunt foarte dificile şi la acestea din urmă trebuie să te uiţi îndelung ca să le înţelegi, să înţelegi ceea ce nu ştii. Sunt cazuri cărora le poţi acorda mai multe zile şi, într-un anumit moment - care depinde în special de liniştea sufletească şi de interiorul fiecăruia - ai revelaţia diagnosticului”.

Cea mai mare suferinţă a unui medic: copiii cu boli grave

Spune că meseria de medic îi oferă cea mai mare satisfacţie şi dacă ar fi să se mai nască o dată tot medic s-ar face, dar, cu toate astea, cea mai mare suferinţă provocată de această profesie este atunci când trebuie să diagnosticheze un copil bolnav de afecţiuni incurabile. „Copiii cu boli grave, pe lângă faptul că arată ca nişte îngeri, sunt şi foarte cuminţi şi asta ... Eu la nivelul meu de percepţie spirituală nu pot să îmi dau o explicaţie pentru ce trebuie să păţească aşa ceva grav”.

„Evit cuvântul tumoral. Nu am scris niciodată cuvântul metastază”

Cum îi dai unui pacient cea mai grea veste din viaţa lui?

Dr. Ionescu: „Evit totdeauna să scriu într-o manieră explicită în rezultat lucruri îngrozitoare. Evit cuvântul tumoral. Nu am scris niciodată într-un rezultat cuvântul metastază, pentru că sunt cuvinte la îndemâna oricărui om. După ce îi dai o astfel de veste, pacientul iese de la tine din cabinet şi iese pe stradă, unde se poate arunca în faţa unei maşini.

În procesul de vindecare pacientul are nevoie de o energie interioară pe care tu i-o distrugi ca medic încă din primul moment cu astfel de cuvinte. Ce pot să vă spun că am făcut şi am să continui să fac este să avertizez în situaţii disperate familia pacientului că boala de care suferă persoana respectivă este una incurabilă pentru ca aparţinătorii să nu fie expuşi riscului să întâlnească medici impostori.

Din păcate, profesia noastră este destul de plină cu astfel de oameni care oferă speranţe deşarte pacienţilor, iar medicul are datoria să le spună până unde este posibil să lupţi şi până unde nu. De asemenea, eu cred că fiecare om are nevoie să aibă parte de un sfârşit decent.

Îmi amintesc de un pacient care venise cu fiica lui la mine. Bărbatul respectiv dezvoltase metastază şi i-am spus fiicei sale să nu îl supună radioterapiei şi chimioterapiei deoarece nu va face nimic altceva decât să îi amplifice suferinţa şi să moară mai repede. I-am sugerat să îi ofere tatălui ei un sfârşit decent. La câteva luni distanţă, am primit un sms, eram la un curs în străinătate: „Tatăl meu s-a stins. Vă mulţumesc foarte mult. Aţi avut dreptate”. Astfel de momente nu ai cum să le uiţi, nu au cum să nu te marcheze ca om.

Nu vă mai daţi diagnostice de pe Google!

Se întâmplă adesea ca pacienţii pe care îi întâlneşte să se autodiagnosticheze, asta după ce îşi interpretează buletinele de analize singuri, pe Google. În România este o cultură legată de această căutare, spune doctorul pentru gândul, apreciind drept "foarte periculosă o astfel de practică". Bolile au evoluţii diferite de la un pacient la altul, explică Ionescu: „Scrii că un pacient are o leziune demielinizantă la cap sau pe măduvă. Evident că dacă scrii demielinizare pe internet citeşti despre scleroza multiplă, care este o boală îngrozitoare în anumite situaţii, dar care nu are aceaşi evoluţie pentru toţi pacienţii. Ştiţi ce mă uluieşte? În alte ţări, medicii sunt priviţi mult mai bine şi au o suveranitate: dacă doctorul mi-a spus că am asta, atunci nu mai am ce căuta ... pe Google. La noi, românii caută pe Google, dar nu le foloseşte la nimic”.

Ionescu a devenit medic ascultându-şi mama, care l-a sfătuit să-şi aleagă o profesie care să îi asigure o stabilitate din punct de vedere finaciar. Nu regretă alegerea făcută. „Mi-am dorit de când mă ştiu să am o meserie artistică. Am dorit să fiu cântăreţ de operă sau doctor. Mama mea mi-a spus că trebuie să mă decid asupra unei profesii care să îţi asigure un confort financiar şi o stabilitate şi să nu depindă de ceva care se pierde, respectiv vocea. Astfel, a ucis din faşă orice tentativă în această direcţie şi mi-a lăsat să înţeleg că a doua profesie pe care mi-o doresc este cea de ales”.

De ce a renunţat la stat

Lucrează doar la privat şi asta nu din cauza salariilor mizere sau pentru că nu sunt dotate, ci pentru că a fost umilit. Spune că nu ar refuza o propunere venită din partea unui spital de stat chiar şi pentru o colaborare, cu o singură condiţie: să aibă aparatură performantă.

A avut ocazii să opteze pentru un job într-un spital de prestigiu din afara ţării, dar le-a refuzat pe motiv că a ajuns la nivelul în care salariul pe care îl poate primi în străinătate este acelaşi pe care îl obţine şi în România. „Plecarea pentru un medic român este bună doar pentru persoane aflate la început de carieră. Persoane care la momentul în care primesc această ofertă nu au un univers în România. În momentul în care ai ajuns la un anumit nivel, în momentul în care tu ai o valoare de piaţă, nu merită să pleci din această ţară. Trebuie doar să lupţi, să cauţi ca în jurul tău să faci ambientul necesar din punct de vedere tehnic şi profesional ca să poţi să stai aici. Cine îşi face treaba poate să câştige mult mai mult decât în străinătate”, spune dr. Virgil Ionescu.

Într-un interviu acordat pentru gândul medicul Virgil Ionescu, în vârstă de 49 de ani, a vorbit despre cât de greu sau uşor este să fii medic în România, despre motivele care l-au determinat să renunţe la un job la stat, despre cele mai grele momente pe care le-a trăit ca şi medic, dar şi despre sacrificiile pe care le-a făcut pentru a ajunge unul dintre cei mai buni diagnosticieni ai României.

De ce aţi ales profesia de medic?

Mi-am dorit de când mă ştiu că fac două meserii: una artistică – mi-am dorit să fiu cântăreţ de operă sau doctor. Mama mea, pentru că tot timpul a considerat că profesiile artistice presupun o latură de genialitate şi nu era sigură că mă caracterizează şi, de asemenea, pentru că un bărbat trebuie să fie stâlpul unei familii şi să aibă un venit sigur, mi-a spus că trebuie să mă decid unei profesii care să îmi asigure un confort financiar şi o stabilitate şi să nu depindă de ceva care se pierde, respectiv vocea. Astfel, a ucis din faşă orice tentativă în această direcţie şi mi-a lăsat să înţeleg că a doua profesie pe care mi-o doresc este cea de ales. Părinţii mei au fost profesori, cadre didactice. Mama mea a făcut pedagogie-psihologie, iar tata facultatea de filozofie. Au fost, la început, disperaţi când au aflat că vreau să mă fac medic, spunându-mi că nu mă vor putea ajuta în niciun fel. Tatăl meu a lucrat la Institutul Politehnic Bucureşti şi îşi dorea foarte mult să prind nişte profesori celebri la vremea respectivă. Mama mea este o persoană care are o deschidere sufletească cu totul specială. A lucrat la o şcoală cu copii cu handicap de vedere. Prin iubirea ei a reuşit să întoarcă multe destine plecate poate într-o direcţie nepotrivită din cauza faptului că erau copii din case de copii, erau copii cu tulcurări de afectivitate. Nu numai handicapul de vedere era principala lor problemă.

Dintre toate specializările pe care le are medicina de ce aţi ales să deveniţi specialist în radiologie-imagistică medicală?

A fost o întâmplare şi din fericire totul a fost dirijat de destin. Când am dat secundariatul, imediat după Revoluţie, din diverse motive, nu am putut decât să aleg această specializare. Mi-am dorit la vremea respectivă altceva. Însă, pot să vă spun că radiologia, aşa era numită la vremea respectivă şi care nu avea partea de imagistică medicală din zilele noastre, mi-a plăcut încă din facultate, dar nu m-am gândit niciodată că va deveni specialitatea mea. Am încercat de două ori să schimb specializarea în decursul primului an de secundariat, însă fără succes. După ce nu am luat al doilea examen de preparator universitar de la clinica chirurgicală de la Spitalul Universitar, am spus, probabil, că Dumnezeu a ales această cale. Până şi locul unde am făcut specializarea a fost ghidat de destin. Am făcut la Spitalul Cantacuzino, acolo unde am avut două întâlniri de destin: domnul profesor care era şeful clinicii la vremea respectivă – profesorul Grancea şi doctorul Mihai Lungeanu un adevărat dascăl. Ei au fost cei care mi-ai ghidat paşii în această specialitate. Fiecare dintre ei oferindu-mi o altă latură a specialităţii. Este foarte important ca la începutul carierei să întâlneşti adevăraţi dascăli care să îţi fie model pentru tot restul carierei şi chiar al vieţii.

Cât de importantă este imagistica în punerea unui diagnostic?

Lumea trebuie să înţeleagă că este un demers în stabilirea unui diagnostic şi în final a unui tratament. Un pacient are o problemă de sănătate şi se prezintă la un medic clinician care îl consultă. Pe baza acestui consult clinic care cuprinde două laturi cel puţin aceea a unei anamneze – pacientul este întrebat ce simte, când au debutat anumite simptome şi apoi un examen fizic. Apoi, se pune un diagnostic clinic, un diagnostic prezumtiv sau o listă de diagnostice posibile. În cazul unor afecţiuni mai complexe, acest diagnostic clinic trebuie obiectivat. Obiectivarea se poate face prin mai multe metode. Una dintre ele este cea imagistică.

Cum arată o zi din dumneavoastră?   

Consider că o zi din viaţa oricărui medic trebuie să înceapă atunci când are prima solicitare, atunci când cineva are nevoie de serviciile lui şi să se termine când ultimul pacient care a avut nevoie de tine, ca şi medic, a fost rezolvat. Zilele mele încep la diverse ore. Şi mai devreme şi mai târziu. Când eram mai tânăr începeam şi la 4-5 dimineaţa. Acum nu încep mai devreme de ora 6. Nu există o oră fixă când termin programul. Îmi examinez pacienţii ca şi cazuri dificile în cursul dimineţii sau după-amiezii, iar seara târziu sunt examene mai standardizate sau de rutină.

Medicina este în continuă evoluţie. Un medic nu termină niciodată de învăţat. Dumneavoastră continuaţi să studiaţi şi după mai bine de 20 de când profesaţi?

În mod constant încerc să fiu la curent şi să aplic ultimele descoperiri şi ultimele noutăţi în domeniul imagisticii prin rezonanţă magnetică, pentru că la acest moment activitatea mea se desfăşoară aproape în exclusivitate în această latură. La cazurile la care am dubii evident că mă documentez din cărţi şi din articole. Merg destul de des la cursuri în străinătate. Din păcate constant că suntem foarte departe şi este dureros că nu există investitori în această ţară care să fie convinşi că activitatea medicală nu este deloc puţin profitabilă, doar că trebuie să oferi servicii de calitate. Durerea mea de mai mulţi ani este că cei care au bani nu pot fi convinşi că pot câştiga nelimitat din activitatea medicală, dar trebuie să o faci cu adevărat profesional atât din punct de vedere tehnic, cât şi din punct de vedere a laturii umane, a profesionalismului a celor care lucrează: medici, asistente, până şi infirmierele care dau cu mătura sau cu mopul pe jos. Toţi trebuie să meargă în aceaşi direcţie.

La cursuri în străinătate mergeţi pe banii dumneavoastră sau în urma unor sponsorizări?

Merg pe banii mei. Atunci când vrei să câştigi mulţi bani, trebuie să şi investeşti în tine. Am colegi care nu înţeleg de ce am dat foarte mulţi bani pe un laptop pe care îl folosesc inclusiv în spitalul unde lucrez. Mulţi colegi nu înţeleg cum să dau bani pe diferite cursuri şi îmi spun că „doar nu lucrezi acasă la tine”. Stai puţin, dar tu vrei să câştigi bani şi mâine, şi peste un an fără ca tu să nu faci nicio investiţie şi să aştepţi de la angajator. În străinătate sunt alte condiţii, alte situaţii, ei au anumite perioade, chiar şi medicii de la stat, în care se pot duce pe banii spitalului la diferite cursuri. La noi astea sunt condiţiile, dar dacă tu nu faci asta nu ai cum să ai rezultate. Nici eu nu am putut de la început, pentru că nu am avut bani. Când lucram la stat îmi permiteam doar să trag la xerox cărţi cu 1,5 lei pagina. Ţin minte şi acum. Ca să îmi cumpăr o carte am făcut la spitalul Bagdasar Arseni o lună de zile o gardă, o zi da, o zi nu. Toată lumea îmi spunea „Dar, vai, îţi dai seama ce impozit o să plăteşti. Nu merită”. Dar doream foarte mult să îmi cumpăr prima mea carte originală de tomografie computerizată pe care o am şi acum, pe care o păstrez şi de care mă folosesc. Pe urmă, lucrând şi în centrul privat am putut să îmi permit să mă duc şi la cursuri în străinătate.

Cu siguranţă, la cursurile de specializare la care participaţi în străinătate aţi cunoscut somităţi în acest domeniu şi v-aţi împrietenit cu câţiva dintre medicii buni pe peste graniţă. Atunci când întâlniţi un caz mai dificil le solicitaţi ajutorul?

Am câteva relaţii mai apropiate cu câţiva dintre medicii cu care mă întâlnesc la cursuri. Eu am avut nişte cazuri interesante pe care le-am oferit şi lor. De regulă, nu sunt foarte cooperanţi în a împărtăşi din experienţa lor dincolo de cursul plătit şi, de asemenea, în momentul în care unii dintre ei observă că tu ai nişte cazuri pe care ei nu le-au avut, devin chiar reticenţi.

Cât timp petreceţi asupra unei analize de imagistică înainte de a pune un diagnostic?

Unele cazuri sunt foarte uşoare, altele sunt foarte dificile, iar la cele dificile este necesar să te uiţi îndelung la ele ca să le înţelegi, ca să înţelegi ceea ce nu ştii. Mă uit mai multe zile la anumite cazuri şi într-un anumit moment care depinde în special de liniştea sufletească şi de interiorul tău, ai revelaţia diagnosticului.

Medicul diagnostician este, de regulă, primul specialist care îi spune pacientului de ce suferă. Sunt cazuri în care rezultatele analizelor arată afecţiuni extrem de grave. Cât de greu este pentru un doctor să îi dea pacientului o astfel de veste?

Deşi am făcut facultatea de medicină, nu pot să suport două lucruri: să-i spun cuiva că suferă de o afecţiune incurabilă şi nu mă simt bine în vecinătatea cadavrelor. Am căutat să evit pe cât posibil aceste două laturi. Din fericire, specialitatea pe care o am nu presupune neapărat o discuţie cu pacienţii. Evit totdeauna să scriu într-o manieră explicită în rezultat lucruri îngrozitoare. Evit cuvântul tumoral. Nu am scris niciodată într-un rezultat cuvântul metastază, pentru că sunt cuvinte la îndemâna oricărui om. După ce îi dai o astfel de veste, pacientul iese de la tine din cabinet şi iese pe stradă, unde se poate arunca în faţa unei maşini. În procesul de vindecare pacientul are nevoie de o energie interioară pe care tu i-o distrugi ca medic încă din primul moment cu astfel de cuvinte. Ce pot să vă spun că am făcut şi am să continui să fac este să avertizez în situaţii disperate familia pacientului că boala de care suferă persoana respectivă este una incurabilă pentru ca aparţinătorii să nu fie expuşi riscului să întâlnească medici impostori. Din păcate, profesia noastră este destul de plină cu astfel de oameni care oferă speranţe deşarte pacienţilor, iar medicul are datoria să le spună până unde este posibil să lupţi şi până unde nu. De asemenea, eu cred că fiecare om are nevoie să aibă parte de un sfârşit decent. Îmi amintesc de un pacient care venise cu fiica lui la mine. Bărbatul respectiv dezvoltase metastază şi i-am spus fiicei sale să nu îl supună radioterapiei şi chimioterapiei deoarece nu va face nimic altceva decât să îi amplifice suferinţa şi să moară mai repede. I-am sugerat să îi ofere tatălui ei un sfârşit decent. La câteva luni distanţă, am primit un sms, eram la un curs în străinătate: „Tatăl meu s-a stins. Vă mulţumesc foarte mult. Aţi avut dreptate”. Astfel de momente nu ai cum să le uiţi, nu au cum să nu te marcheze ca om.

Aţi avut pacienţi care au venit la dumneavoastră cu un rezultat de imagistică şi care v-au spus că s-au documentat pe internet şi după şi-au pus singur diagnosticul?

Da, am întâlnit astfel de cazuri. Este foarte periculoasă o astfel de practică, pentru că există boli care au evoluţii diferite de la un pacient la altul. Aş putea da doar un singur exemplu: scrii că un pacient are o leziune demielinizantă în cap sau pe măduvă. Evident că dacă scrii „demielinizare” pe internet afli despre scleroza multiplă, care este o boală îngrozitoare în anumite situaţii, dar care nu are aceaşi evoluţie pentru toţi pacienţii. Un om care se simte bine şi citeşte pe internet că poate să ajungă în scaun cu rotile, că poate să ajungă să nu îşi mai poate menţine urina, dar el la momentul acela nu are nimic, nu poate să înţeleagă că există în acea boală doar un singur puseu în viaţă sau că nu toată lumea ajunge în aceaşi situaţie. Eu cred că nu este bine pentru o persoană care nu are instrucţia necesară să citească aşa ceva pe internet. Înaintând în vârstă, am ajuns la concluzia că este foarte uşor să judeci, dar că nu este bine să o faci. Fiecare individ, fiecare pacient percepe boala lui într-o manieră şi este normal ca atunci când se apucă să îşi impregneze starea lui sufletească pe forumuri sau pe bloguri. Ceea ce scrie poate să aibă relevanţă pentru el, dar şi pentru alţii, dar poate să strice starea de sănătate a unor pacienţi care poate niciodată nu vor ajunge în acea situaţie. Eu cred că nu este bine să cauţi pe Google ce ai, pentru că altfel ne-am trata toţi singuri. În România este o mentalitate legată de această căutare. Ştiţi ce mă uluieşte: deşi în alte ţări medicii sunt priviţi mult mai bine şi au o suveranitate: dacă domnul doctor mi-a spus că... atunci nu mai am ce să mai caut pe Google. Românii caută pe Google, dar nu le foloseşte la nimic.

V-aţi gândit să renunţati la profesie de medic?

Nu. Dar, deşi lumea mă priveşte ca pe o persoană limitată, toţi îmi spun: „da tu în afară de medicină mai ştii să faci şi altceva?” . Ştiu să fac o mulţime de lucruri. Ştiu sigur că la 60 de ani activitatea mea profesională o să se încheie. Sunt o mulţime de lucruri de făcut în viaţă şi am o mulţime de cărţi pe care mi le doresc să le citesc. Din păcate, după ce am intrat la facultate nu pot să mă laud că am citit foarte mult. Când eram la şcoală îmi plăcea foarte mult să citesc. Mama mea era disperată că luam o carte şi nu o lăsam din mână până nu o terminam. Nu mâncam, nici nu dormeam. M-a pus să îi promit în clasa a XII-a că nu voi atinge niciun roman şi că nu mă voi mai uita la Teatru Tv de marţi. Aşa am făcut, cu o singură excepţie: am citit un roman fabulos, nu am să îl uit până la sfârşitul vieţii. Mi l-a împrumutat un coleg şi pe sub cartea de biologie am citit „Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu. Sunt o mulţime de romane pe care îmi doresc să le citesc. Îmi place să citesc teatru, îmi place să citesc memorialistică. Ultima carte pe care am citit-o da capo al fine a fost jurnalul lui Mihail Sebastian. Nu am făcut nimic altceva decât să o citesc. În ultima perioadă, mă dedic lecturii pentru activitatea profesională. Îmi place să ascult muzică, să merg la teatru muzical sau operă, la balet.

Cum arată o zi minunată din viaţa dumneavoastră de medic?

Am avut de multiple ori privilegiul să am diverse bucurii. Mă bucur că am putut, prin mijlocirea lui Dumnezeu,  să ofer binele unor pacienţi.

Cât de des vi se întâmplă ca un fost pacient să mulţumească pentru ceea ce aţi făcut pentru el?

Sunt foarte mulţi pacienţi recunoscători. Primesc o mulţime de mesaje în acest sens. Din păcate pentru mine, sunt unele mesaje pe care nu reuşesc să le leg de figura persoanei respective şi de ceea ce am făcut eu pentru persoanele respective. Sunt foarte mulţi pacienţi care îmi mulţumesc pentru că în decursul unui demers de diagnosticare au aflat că poate aveau o boală destul de gravă care le ameninţa viaţa. Şi pentru faptul că le-am atras atenţia au reuşit să o găsească într-un stadiu incipient şi să îşi rezolve problema care era cu adevărat periculoasă pentru ei. Am avut un caz care m-a impresionat şi pe care am să îl ţin minte până la sfârşitul vieţii mele, nu doar al carierei. O doamnă a venit să îşi facă un examen de coloană lombară pentru că o durea spatele. Fusese la un medic care o consultase şi în realitate ea avea o tumoră pleurală îngrozitoare. O durea spatele pentru că avea o cantitate mare de lichid în pleură şi multiple leziuni în spatiul pleural dintre cei doi plămâni. Am reuşit să îi salvez viaţa.

Cea mai îngrozitoare zi ca medic?

Urâţenia unei zi consider că este dată de mai multe lucruri. Sigur suntem cu toţii impresionaţi de cazuri disperate. Întotdeauna mă impresionează copiii care sunt bolnavi şi care suferă de boli incurabile. La nivelul meu de percepţie spirituală nu pot să îmi dau o explicaţie, deoarece copiii sunt uluitori. Au nişte feţe angelice şi sunt chiar cuminţi. Copiii cu boli grave, pe lângă faptul că arată ca nişte îngeri, sunt şi foarte cuminţi şi asta ... Eu la nivelul meu de percepţie spirituală nu pot să îmi dau o explicaţie pentru ce trebuie să păţească aşa ceva grav.

Într-o ţară unde medicii pleacă pe capete, de ce aţi ales să rămâneţi în România ca să profesaţi?

Am încercat să plec din România de două ori, în momente de disperare. Unul a fost la începutul carierei când, după un an de zile după ce devenisem medic specialist, am crezut că nu se poate sta aici. Spitalul unde lucram era un loc îngrozitor, ca atmosferă. A doua oară când am încercat să plec din nou era acum un an sau doi. Am fost la o serie de interviuri unde am fost întrebat câţi bani câştig în România şi de ce doresc să plec. O să pară incredibil ceea ce veţi auzi, dar pe cuvântul meu, este adevărat. Mi s-a spus de către firmele respective că dacă singurul motiv pentru care doresc să părăsesc România este atmosfera, atunci trebuie să iau ceva şi să o suport pentru că niciodată în străinătate nu voi câştiga aceaşi sumă pe care o câştig aici. Plecarea pentru un medic român este bună doar pentru persoane aflate la început de carieră. Persoane care la momentul în care primesc această ofertă nu au un univers în România. În momentul în care ai ajuns la un anumit nivel, în momentul în care tu ai o valoare de piaţă nu merită să pleci din această ţară. Trebuie doar să lupţi, să cauţi ca în jurul tău să faci ambientul necesar din punct de vedere tehnic şi profesional ca să poţi să stai aici. Nu cred că este un loc rău decât din punct de vedere al oamenilor din jur. Cine îşi face treaba poate să câştige mult mai mult decât în străinătate, iar oricât ar părea de ciudat cei de afară nu au nevoie de persoane care să le facă concurenţă. Au nevoie de oameni care să îi înveţe puţin cât ei să poată să îşi părăsească activitatea de rutină. Este foarte bine pentru persoanele aflate la începutul carierei. Cei adevăraţi se întorc înapoi ca să fie medici adevăraţi şi pe picioarele lor. Nu se pune problema ca o persoană cu un anumit nivel profesional să fie fericită acolo şi să îşi găsească un acelaşi nivel.

Majoritatea medicilor, ca să îşi rotunjească veniturile, lucrează atât la stat, cât şi la privat. Dumneavoastră de ce nu mai lucraţi la stat?

Am să vă povestesc de ce am ajuns eu să renunţ. Când am început să lucrez la stat am primit o propunere să devin asistent universitar. În ciuda a ceea ce spun mulţi sau cred, la Bagdasar Arseni, unde am lucrat 11 ani, am intrat printr-un concurs pe cinci posturi cu 7 candidaţi. Am fost al treilea. Nu am ajuns acolo nici cu doctorat, nici prin alte metode. La un moment dat, la catedra de neurochirurgie de la Bagdasar s-a scos un post de neuro-imagistică. Am concurat de unul singur pe acel post şi l-am luat. La momentul respectiv acel demers a fost dezastruos din punct de vedere financiar. La vremea respectivă, ca medic la stat în spital câştigam pe lună în jur de 11 milioane, iar ca asistent universitar eram medic primar şi doctor în medicină aveam 3 milioane de la spital şi trei milioane de la Universitatea de Medicină şi Farmacie. Deci, salariul meu era de 16 milioane şi lucram foarte mult. Niciodată nu am lucrat la program. Veneam la 7 şi mă apuca 2-3 dimineaţa. Evident că nu puteam să trăiesc numai din banii câştigaţi de la stat. În perioada respectivă a venit şi prima ofertă în domeniul privat. Făceam naveta la Constanţa la un centru privat. Iniţial mă duceam de joia până duminica. În acel moment îmi era foarte greu. La un moment dat a apărut un incident care mi s-a părut îngrozitor. La Bagdasar se făceau şi pacienţi cu plată şi produceam pe chitanţă, pe zi, între 30 şi 60 de milioane (nr. 3.000 – 6.000 de lei), iar salariul meu din ceea ce făceam era de 6 milioane pe lună (nr. 300 de lei). Doamna profesor Crina Sinescu m-a rugat să îl examinez pe fratele profesorului Ionel Sinescu să îi fac o rezonanţă magnetică pentru ficat. La vremea respectivă în spital se făcea o astfel de analiză unui pacient venit din afara unităţii doar pe bani. Nu am putut să-i spun: doamnă, eu nu îl pun pe cumnatul dumneavoastră pe masă decât dacă îmi puneţi trei milioane (nr. 300 de lei) sau cât era analiza pe tejgheaua mea. I-am făcut examinarea. Rezultatul a rămas în spital şi eu am plecat la Constanţa. Între timp, un trăpăduş al directorului din acea vreme i-a adus la cunoştinţă că eu am făcut ilegal o exameninare, fără să tai chitanţă. A fost scandal mare pe tema respectivă. Am fost făcut hoţ, deşi doamna Sinescu a plătit analiza în momentul în care s-a dus să o ia. Am spus că este inadminsibil. La început mi-am dat un an sabatic la Facultatea de Medicină şi Farmacie şi mi-am luat concediul fără plată de la spital. Acela a fost finalul carierei mele în domeniul de stat. Îmi pare rău. Spitalul acela are în continuare cazuri foarte interesante. Îmi pare rău că nu sunt eu cel care le examinează, dar nu se poate ca după ce că nu eşti bine plătit să fii şi umilit şi să fie necesar să suporţi aşa ceva.

V-aţi mai întoarce la stat? Ce ar trebui să se schimbe în sistemul de stat ca să vă întoarceţi?

Nu ar fi o activitate profitabilă din punct de vedere material, dar dacă într-un loc ar fi un aparat cu adevărat bun aş putea să lucrez într-un spital de stat chiar şi pentru o colaborare. În viaţă sunt sigur că nu contează doar banii. Ceea ce poate conta pentru un om la un moment dat în viaţă poate să fie doar latura profesională.

Clinica aceasta este singurului loc în care lucraţi?

Am o colaborare cu o altă clinică privată din Constanţa. E un serviciu de telemedicină. Am acceptat această propunere pentru că am un calculator performant pe care îl pot folosi şi ca staţie de post-procesare. Nu am un laptop obişnuit cu programul de procesare ataşat pe un CD ca să pot citi rezultatele. Lumea nu ştie: ca să faci un astfel de demers diagnostic acasă la tine ai nevoie de o anumită rezoluţie şi mă uit pe o staţie de post procesare, nu mă uit pe un laptop obişnuit. De mai bine de un an colaborez cu această clinică în acest mod.

Dr. House sau Gray's Anatomy sunt doar câteva dintre serialele în care este redată viaţa dintr-un spital, cu cazuri în care nimic nu este ceea ce pare la început. Cum consideraţi dumneavoastră astfel de seriale?

Ca şi romanele, filmele şi serialele au o notă de idealism. Eu sunt o persoană „umană”, şi eu am lipsurile mele, şi eu am zilele mele proaste, deşi nu încerc niciodată să îmi arăt aceste laturi negative. Cred foarte mult că sănătatea este un dar şi nu un drept. Indiferent ce ar face pacienţii noştri, trebuie să le acordăm circumstanţe atenuante, iar profesia de medic presupune, ca şi cea de cadru didactic sau de preot, o dedicaţie totală. Nu poţi să spui: s-a terminat. Nu cred că este un merit, cred că este o realitate care trebuie luată ca atare. Pe vremea mea, era doar Doctor Quinn. Aceste personaje totuşi au şi un rol negativ. Acea femeie care rezolva toate problemele a indus în mintea multor persoane fără cunoştinţe în domeniu o idee falsă: un medic ştie totul, poate să facă totul. În zilele noastre există specializări şi supra-specializări şi totdeauna este bine ca noi medici să ştim ce putem face şi ce nu putem face. Este bine să nu ne depăşim niciodată domeniul nostru de activitate pentru a nu greşi. Şi pe mine mă întreabă mulţi pacienţi şi ce tratament trebuie să ia. Mai în glumă, mai în serios le spun că eu am terminat facultatea acum peste 20 de ani şi că de atunci s-au mai schimbat pastilele. Nu le mai ştiu pe cele noi. Nu mi-aş permite niciodată să dau un tratament. De asemenea, mă enervează când medici de alte specialităţi cred că pot vedea mai multe pe imagini decât un imagist. Este posibil să scapi ceva. Este normal să ai o discuţie cu cel care a elaborat examenul imagistic. Dar să te apuci să spui că ai nu ştiu ce, iar medicul specialist nu a văzut analiza respectivă mi se pare îngrozitor. De multe ori, însă, îmi aduc aminte de un caz îngrozitor pe care l-am trăit la începutul carierei mele: un pacient a fost operat degeaba la spitalul Bagdasar Arseni din cauza unei o aşa zise false imagine de cancer gastric. Rezultatul meu fiind normal. Medicul chirurg care s-a uitat pe filme - din păcate, pe vremea respectivă făceam foarte multe filme tocmai în ideea de a-mi susţine diagnosticul - a luat o imagine care nu avea nimic în comun cu patologia. Era o parte dintre două pliuri şi pacientul a fost operat degeaba.
 

Citește și: