Marian SULTĂNOIU
2517 vizualizări 10 dec 2011

Şoseaua spre Dănciuleşti, comună gorjană cu tolba plină de legende şi mister, fuge şerpuit de la Melineşti spre Târgu Cărbuneşti prin lanţul de văioage săpat de la facerea lumii în piatra Podişului Getic. Un fuior subţire de vânt despleteşte pădurile castanii urcate pe "dealuri", spre cer, din prispa caselor. În acest loc aveam să-l cunosc pe Dumitru Şeclăman, om îndrăgostit infint de comunitatea din care face parte şi căreia i-a lăsat pentru posteritate două monografii în care a strâns vieţi, izbânzi, legende, obiceiuri şi datini străvechi. "Trăim timpuri în care satul, sub puterea oraşului, se schimbă, se pierde. Dispar datini, tradiţii, obiceiuri. Oameni. Dispare portul popular. Iar noi avem obligaţia să transmitem tot ce ştim generaţiilor următoare. Străbunii au avut o scuză, nu ştiau să scrie. Noi n-o mai avem" îmi spune omul, crezul lui.

"Nu-l atinge că... e turc"

"Frumoase case, boiereşti", spun către profesorul Şeclăman zis şi Turcu, cu ochii la clădirile înalte, cu etaj şi cu broderie de lemn pe marginea cerdacului. "Bre, dar noi n-am avut boieri aici. Doar ţărani mai înstăriţi", îmi spune el. "Dar de ce vă zice Turcu?", îl mai întreb curios pe bărbatul de peste 80 de ani, încă în putere, gata oricând să-ţi spună o poveste cu miez, o legendă sau să-ţi servească o felie de umor tipic oltenesc, dulce-amărui. "Păi, ai mei, din cine ştie ce motive, întârziară să mă boteze. Iar când unii îmi stăteau prea aproape, ăştia le spuneau: nu-l atinge, că e nebotezat! Păi de ce, aşa mare şi nebotezat? se mirau ei. Păi... e turc, zicea tata. Şi Turcu mi-a rămas numele".

Zăicoi - bărbătuşul gaiţei

Puţină lume îl ştie pe numele "de buletin". Toţi îl ştiu de "dom' profesor Turcu". "Trei sferturi din oamenii ăştia trecură prin mâna mea. Îi ştiu pe ei, familia, copiii". În 2002 a avut un mare necaz - i-au murit soţia, tot profesoară, şi un fiu. "M-am trezit singur în casă. Fără rost, fără sens". Şi atunci a venit la el un văr şi i-a zis: "Şi dac-ai să-i plângi tot timpul ai să-i mai învii?! Dacă vrei să n-ajungi pe la spital, apucă-te şi fă ceva!". Şi aşa, urmându-i sfatul, "dom' profesor" a plecat la Arhivele Statului şi, mai apoi, pe la oameni "de demult", ca să adune mterial pentru cele două monografii publicate, una în 2005 - "Noi, zăicoenii...", întocmită împreună cu Vasile Popescu -, cealaltă - "Zăicoenii prin cărările vieţii" -, în 2011.

"Şi cu zăicoenii ăştia ce-i?!" întreb derutat. "Păi ce să fie... Poate că unul, de-i zise Zăicoianu, venit din Ardeal înainte de 1500 - ca şi moşii mei, mai târziu -, s-a aşezat primul pe aici, pe Valea Ploscuţei, şi-i dădu numele satului. Pe urmă, Zăicoi s-a unit cu Petrăchei, Dănciuleşti, Pârvuleşti, Duţuleşti şi Hălăngeşti şi se făcu comuna Zăicoi. Din '57 i-a zis Dănciuleşti". Îşi trase sufletul o secundă şi mă privi fix. "Ştii ce-i zăicoiul?", şi continuă fără răspuns. "Bărbătuşul zaicăi, iar zaica?!". Eu, mormânt. "Păi, vezi că nu ştii. Zaica-i o pasăre din Transilvania. La noi îi zice gaiţă". Şi ne liniştirăm amândoi.

Satul, între viaţă şi moarte

"M-am temut că satul o să moară, când au început oamenii să plece prin Italia, Spania ori Germania. Dar numai că, spre cinstea lor, vin în concedii sau trimit bani şi fac case aici cu speranţa că se vor întoarce cândva", îmi spune "dom' profesor", urcând spre biserica de lemn, schit vechi, construit pe la 1700 de călugărul Nicolae, aproape de Vâlceaua Scroafei. Îmi arată casele, pe rând. "Aici stă un om, singur. Asta e goală, acolo nu e nimeni, asta e părăsită. Aici stă un canadian - vara e gorjean, iarna fuge în Canada, să nu piardă pensia. În aia de-acolo mai stă o femeie. E bolnavă, la pat. Trece un copil s-o ajute". Pe urmă îmi arată crucile, mormintele. Saltă greu piciorul peste prag şi trece în pridvorul bisericii, de unde deschide uşa ca să intrăm în sfinţenie. Lumina taie rece, întunericul prin scândura peretelui. Pe lemnul altarului, spart, bănui pictura vagă a unui sfânt necunoscut. Deasupra capului o cruce. Miroase a lemn vechi şi a frig murat de ploaie. "De la biserică şi de la Dumnezeu pleacă lucrurile şi aici se-ntorc. Colindele, sufletele, datinile noastre". Şi începe povestea, cald ca o slujbă de duminică, îngrijit, să nu sperie sufletele plecaţilor cu steaua să-l colinde pe Dumnezeu.

Liviu Dascălu, omul orchestră

"Toate colindele astea se uită. Acum doi ani m-a colindat un grup. Anul trecut nu m-a colindat nimeni. Dar suntem obligaţi să înviem tradiţiile. Eu le adun în scris, Liviu lucrează şi el cu copiii". Împreună cu noi urcase la biserică şi Liviu Dascălu, bibliotecar - director de Cămin Cultural - şef cu activităţile culturale peste copiii şcolii - prof de educaţie fizică fără portofoliu - agent agricol şi contabil la primărie, fotograf şi cameraman, apicultor, ba încă şi student la Drept. "Apropo, dar de ce sunteţi atât de mulţi într-un singur trup", îl întreb nedumerit pe Liviu, zăicoean de o amabilitate şi un bun simţ exemplare. "Astea-s vremurile. Nu-s bani, posturile sunt blocate. Cineva trebuie să facă ce trebuie făcut", spune el. Iar eu îmi aduc aminte de discuţia cu primarul Dănciuleştiului, Ion Andronescu, şi el, pe lângă edil, secretar, medic veterniar la ocazii şi câte şi mai câte altele.

Primarul Andronescu luptă să-i întoarcă pe oameni la obârşii

"Noi facem tot ce putem", îmi spune primarul direct. "Obţinurăm bani pe patru proiecte apă şi canalizare, drumuri, programe pe cultură. Vrem să aducem oamenii înapoi, acasă. Să repopulăm comuna. M-am zbătut cât am putut. Dar oamenii vor şi ei o siguranţă. Poliţia comunitară mi-o desfiinţă. Din poliţiştii de la stat rămăsei cu unul - program de opt ore şi de săptămâna viitoare îi ia şi maşina. Din doi medici rămase unul. Pentru maşina de pompieri nu avem şofer, ca să nu mai spun că nici ea nu-i prea întreagă. Şoferi pentru microbuzele şcolii n-avem. Am angajat o firmă care mă costă de trei ori mai mult. Da' nu urcă la deal, pe zăpadă. Cum să vină copiii, iarna la şcoală? Păi cum să-i ţii aici pe oameni, ca să nu se rupă de sat şi de tradiţii?! Merg şi ei încotro le e bine", povesteşte primarul cu tot sângele lui oltenesc aprins.

14 stele, moştenirea lăsată de Ioan Tilinca

Pe la prânz, ne întoarcem acasă la profesor, după ce am colindat dealurile, iar el ne-a spus povestea ulcelelor care îţi ştiu viitorul şi ţi-l spun de anul nou, despre obiceiul jupuirii porcului de Ignat pentru facerea opincilor, despre ghicitoarele timpului. Şi, odată aşezaţi în jurul mesei, Dumitru Şeclăman aduce "de dincolo" xerox-ul unei broşuri vechi, tipărită la Călăraşi, în 1924 - "Cântece de Stea, culese din Oltenia de Ioan Tilinca, com. Zeicoiu - Dolj. "Asta e ceva unic. 14 cântece de Stea pe care moşii le colindau în seara de Ajun, o dată-n an".

Şi începu profesorul să ni le citească, la rând, colindându-ne. "Steaua sus răsare/Ca o taină mare./Steaua varsă raze/Magii luminează/Şi magii grăiesc/Grai filosofesc..." Prima şi următoarele trei mărturisesc naşterea lui Cristos şi drumul magilor. A V-a povesteşte de Constantin Brâncoveanu. A VI-a despre Adam alungat din Rai - "Adam dacă a greşit/Domnul din Rai l-a gonit/Din Raiul cel din Edem/Osândit cu greu blestem..." A VII-a spune despre Nunta din Cana Galileia. Cea de-a VIII-a, despre răstignirea lui Iisus. A IX-a înfăţişează Raiul. A X-a moartea şi îngropăciunea. A XI-a revine la Iisus, mântuitorul. De asemenea, ultimele trei. "Cela ce iubiţi pe Domnul/Urâţi relele tot omul", îşi încheie colindul cea de-a XIV-a stea şi, odată cu el, lumina se furişează tăcută, prin perdele, în curte.

Am plecat înapoi, spre Craiova târziu, în amurg, luminat pe dinăuntru de stelele profesorului Şeclăman. "Dacă mă ajută Dumnezeu să trec iarna - că nu sunt bătrân, sunt doar "de demult", zice - şi să termin cartea a treia, a arborelui genealogic al zăicoenilor, o să spun că n-am trăit în zadar". Îşi face sieşi, legământ, rămas în poarta casei. În spate meu, drumul Dănciuleştilor fuge printre vâlcele în noapte şi urcă în şoaptă, prin păduri, la stele.

Citește și: